Prima pagina:

prima pagina

Sondaj: Sunteţi mulţumit de curăţenia din oraş?
Da
Nu

Comentarii »
Sondaje vechi »

Autentificare: Autentifica-te cu Facebook

sau
foloseste contul creat pe site-ul Monitorul
Tine-ma minte
Am uitat parola
Inregistrare
Newsletter:

Abonează-te la newsletter-ul nostru zilnic.

Detalii »

Contact: Aleea Mihail Kogalniceanu 4 , Botosani
Telefon:
0231 515053
Fax
0231 515130
E-mail: monitorul(a) monitorulbt.ro
polivalenta
pressshop
Coalitia pentru o presa curata


« Alte stiri din categoria Caleidoscop

Drama strămutării locuitorilor din Ripiceni

Caleidoscop - Sorin RUSU
(citeste alte articole de acelasi autor »)


Pentru construirea barajului Stânca Costeşti, autorităţile comuniste au mutat locuitorii din şapte sate într-unul sigur.

 

Ripiceni, zona unde s-au descoperit cele mai valoroase vestigii paleolitice din nordul Moldovei, este un exemplu viu al uneia dintre cele mai mari drame ale dezrădăcinării din România comunistă. Astfel, în 1974, localnicii din şapte sate au fost îngrămădiţi, cu forţa, într-o singură localitate rurală şi lăsaţi fără amintiri şi agoniseala de-o viaţă, pentru realizarea unui proiect hidrotehnic grandios, realizat în cooperare cu URSS.

În prezent, în sat locuiesc aproximativ 2.000 de oameni, ocupaţi mai ales cu agricultura de subzistenţă şi cu pescuitul în apele Prutului. Ripiceniul este renumit şi pentru faptul că este cea mai înghesuită localitate din România. Uliţele prăfuite, sunt mărginite de case aproape trase la indigo, aproape lipite una de alta şi cu umbre de grădini, un lucru neobişnuit în mediul rural, unde te aştepţi la ceva spaţiu între case. Explicaţia pentru această situaţie o oferă localnicii, mai ales cei care au fost martorii dramei aproape necunoscute de la Ripiceni, din anii comunismului.

„În anii comunismului, localnicii din şapte sate au fost lăsaţi fără agoniseală şi puşi să trăiască pe numai 400 de metri pătraţi. Şi totul pentru progres, spuneau comuniştii. Au făcut un baraj, iar lumea trebuia evacuată pentru a face loc unui lac de acumulare. Strămutarea a venit însă cu moarte, lacrimi şi sărăcie lucie“, explică Dumitru Nechifor, secretar al comunei Ripiceni.

 

Un proiect grandios

 

Înainte de 1945, Ripiceniul era o localitate urbanizată, construită în jurul unei fabrici de zahăr ridicată de francezi pe malurile Prutului. După instalarea regimului comunist, zona s-a ruralizat (fabrica a fost bombardată în cursul războiului iar ce a mai rămas, a fost luat de ruşi în contul datoriilor de război), devenind aproape o localitate fantomă. Lângă Ripiceni, se aflau şapte sate ridicate pe malurile Prutului, locuite în totalitate de agricultori. Aceste sate se numeau Bold, Lehneşti, Popoaia, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Cinghinia şi Râşca.

Apele năvalnice ale Prutului, dădeau însă mari bătăi de cap agriculturii, făcând numeroase pagube, pe mari porţiuni a luncii râului, până către Galaţi.

La finele anilor ’60, revărsările de primăvara şi de toamna i-au determinat pe inginerii vremii, la îndemnul şefilor de partid, să elaboreze unul dintre cele mai grandioase planuri de „îmblânzire“ a Prutului. Era vorba despre construirea unui baraj, pe cursul superior al râului, în zona judeţului Botoşani. Pe lângă baraj, trebuia să fie amenajat şi un lac de acumulare, ce avea să se întindă  pe o suprafaţă de 6.000 de hectare.

Barajul urma să fie realizat în colaborare cu URSS şi costa echivalentul a 60 de tone de aur. După diferite studii de cercetare, locul considerat cel mai potrivit, a fost cel din dreptul Costeştiului, acolo fiind o stâncă de care a fost „ancorat” barajul. 

 

Baraj construit din beton armat

 

Proiectul presupunea ridicarea unui baraj uriaş de beton armat cu o înălţime de 43 de metri şi un coronament de peste 300 de metri şi cu o capacitate de 1,4 miliarde de metri cubi de apă. „Era un lucru foarte necesar acest baraj. Rezolvarea problemei strămutării celor care stăteau în calea realizării proiectului a fost însă eronată şi a dat naştere unei drame cumplite“, spune istoricul local Dumitru Grigoraş, un martor ale evenimentelor din acea perioadă. Mai precis, pentru amenajarea lacului de acumulare, comuniştii s-au gândit să sacrifice cele şapte sate din apropierea Ripiceniului de astăzi, iar pe cei 3.000 de oameni care locuiau în zonă, să-i mute în altă parte.

 „Începând din 1970, au început să apară zvonuri că se face baraj şi lac de acumulare şi că toate cele şapte sate de pe malurile Prutului trebuie să fie evacuate. Urmau să fie inundate. Oamenii erau disperaţi. Trăiau acolo de când erau mici. Zvonurile au tot persistat, dar văzând că nu se mai face nimic, oamenii au crezut că totul este o minciună“, spune Dumitru Nechifor.

 

„Ne-am trezit lipiţi pământului“

 

Începând din anul 1974, populaţia din cele şapte sate trebuia să se mute forţat în zona deluroasă, adică în localitatea Ripiceni de astăzi. Mai exact, aproximativ 3.000 de oameni urmau să fie înghesuiţi într-un singur sat. Comuniştii i-au lăsat şi fără amintiri, şi fără agoniseala de-o viaţă. Le încărcau în remorcile tractoarelor tot ce puteau lua şi îi duceau la Ripiceni. Aici îi aştepta sărăcia lucie. Primeau, prin hotărârea Consiliului de Miniştri, despăgubire pentru ceea ce lăsau în urmă.

Dumitru Nechifor spune că s-a dat totul în bătaie de joc. Oamenii au fost jefuiţi pe faţă. Au primit un lot de numai 400 de metri pătraţi, pe care să-şi ridice casă şi să-şi ducă traiul. „Lumea era disperată. Erau şi oameni în vârstă. La 60 de ani să te apuci să faci altă casă nu este uşor. Toţi se ocupau cu agricultura şi cu creşterea animalelor, din asta trăiau. Ce să facă cu 400 de metri pătraţi?! Au fost pur şi simplu sărăciţi”, îşi aminteşte Dumitru Nechifor.

 În noul sat, cu ceea ce au putut lua după ei, oamenii au fost nevoiţi să-şi facă adăposturi la început şi mai apoi case.

Georgeta Munteanu, o săteancă din Ripiceni în vârstă de peste 70 de ani, îşi aduce aminte ce a însemnat pentru familia ei strămutarea din satul natal Lehneşti, inclus de comunişti pe lista satelor inundabile. „Au venit cu forţa şi ne-au scos din case. Ne-au adunat aici, la Ripiceni, pe un câmp, şi din tot ce am avut acolo am rămas cu 4 ari. Aveam copii şi ne era foarte greu. Ne-au dat un CEC de 5.000 de lei să ne facem casă, să luăm materiale cu el. Păi ce să faci cu banii ăştia? Măcar 15.000 trebuia pentru o casă normală, nu un bordei “, spune Georgeta Munteanu.

   

„Ne-au scos până şi morţii din pământ. I-au batjocorit“

 

Profesorul Dumitru Grigoraş, era un tânăr absolvent de facultate atunci când comuniştii au început să facă strămutările. Familia sa trăia în Ripicenii Vechi de câteva generaţii. „Strămutarea din satele de origine în actuala aşezare Ripiceni a fost o dramă. Ca să-ţi laşi sub ape casa în care ai copilărit, în care ai trăit o viaţă a fost devastator. Dacă un om gospodar, din punct de vedere material, reuşea cumva să supravieţuiască şi să o ia de la capăt, sufleteşte erau răni cumplite. Nu au pierdut doar pământuri, animale, bunuri ci mai ales amintirile lor. Acolo, în satul de sub ape, s-a născut primul meu fecior. Urma de la picioruşul lui de copil s-a imprimat pe prispa casei, că tocmai o refăcusem”, mărturiseşte profesorul.

De altfel, aceasta este drama tuturor localnicilor trecuţi de 50 de ani din Ripiceni. Şi astăzi, mulţi dintre ei, se mai duc la malurile Prutului şi îşi caută din ochi satul natal.

 

Cei mai îndărătnici, luaţi la ochi de comunişti

 

Drama dezrădăcinării, combinată cu strămutarea pripită şi slab planificată a făcut ravagii în rândurile sătenilor. „S-a murit pe capete aici. Erau cei care mureau de inimă rea, de griji, de faptul că au rămas fără nimic, dar, mai ales, fără satul lor. Au văzut cu ochii lor cum tot ce au muncit a fost dărâmat cu buldozerul. Apoi au fost condiţiile insalubre, bolile rezultate”, spune Dumitru Nechifor.

Greu le-a fost oamenilor să vadă cum le sunt dărâmate bisericile şi scoşi morţii din cimitire. „Ne-au scos până şi morţii din pământ. I-au batjocorit. Umblau cu oasele din sate şi le-au pus undeva într-o groapă. Nimeni nu mai ştie de părinţi, de rude. Au rămas mulţi şi sub ape“, spune Georgeta Munteanu.

Au fost şi săteni, care s-au opus strămutării. Nu au avut însă prea multe şanse. „Nu a stat nimeni la discuţii, le-au fost dărâmate casele cu buldozerul“, spune Dumitru Nechifor. Mai mult decât atât, cei mai îndărătnici au fost luaţi la ochi şi de autorităţile comuniste. 

Pe 4 noiembrie 1978, barajul de la Stânca Costeşti şi lacul de acumulare care ajungea până la Ripiceni şi Manoleasa au fost inaugurate cu mare fast de Nicolae Ceauşescu şi de autorităţile sovietice. Cele şapte sate au devenit istorie, erau deja inundate.

 

 

 

 

 

 

 
 
Vizualizari: 547. |   Noteaza articolul :
  • Currently 5.00/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  |  Nota curenta: 5.0 din 1 vot
Comentarii

Monitorul de Botosani nu este responsabila juridic pentru continutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra va revine in exclusivitate.

    Pentru a putea posta comentarii pe marginea subiectului trebuie sa fii autentificat!

    Autentificare:
    Am uitat parola
    Inregistrare
    Tine-ma minte
    Poza Zilei: Cei bolnavi după cumpărături au început să se trateze.
    Parerea mea:
    Program Filme CineGlobe
    Diverse: Horoscop

    Vremea:
    Acum: 23°C.
    La noapte: 13°C.
    Maine: 26°C. Detalii »

    Curs valutar:
    EUR:   4,6225 lei
    USD:   3,9099 lei

    Chestionar

    Raspunsuri »
    Chestionare vechi »
    Sumarul editiei:
    Editorial Puls Ultima ora
    Bancul Zilei Caleidoscop Mozaic