Virgil COSMA
jurnalist
Avarierea şubredului fundament al democraţiei româneşti continuă pe repede înainte. Conştienţi că nu au cum s-o ducă aşa la nesfârşit, liderii coaliţiei PSD-ALDE au ales varianta totul sau nimic. Au anihilat doi dintre cei mai importanţi piloni ai ţării: Parlamentul, care funcţionează ca o anexă de partid, întocmai ca fosta Mare Adunare Naţională a lui Ceauşescu; şi Guvernul, o marionetă stricată care nici măcar nu se mai oboseşte să ascundă sforile care-l manevrează de pe Kiseleff sau din pădurea de la Scroviştea. În prealabil, au redus la tăcere instituţiile de control şi balans al puterii, iar pe preşedinte, profitând de inabilitatea sa politică, l-au transformat într-un fel de ecuson bun de purtat doar la întâlnirile externe.
Miercuri, Parlamentul a adoptat proiectul de lege privind combaterea spălării banilor în mijlocul unui circ cu care ne-a obişnuit. Iniţial, legea a căzut la vot, dar procedura a fost reluată până când a trecut. Este o lege cu miză deoarece îngrădeşte activitatea multor organizaţii non guvernamentale, făcând practic imposibilă funcţionarea unor ONG-uri de utilitate publică care lucrează pentru persoane şi grupuri dezavantajate social. Opoziţia a anunţat că va ataca actul normativ la CCR, ba chiar USR a denunţat un abuz fără precedent în istoria parlamentarismului românesc. Să-i iertăm, sunt mai tineri. Acum opt ani, când preşedinta de atunci a Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, număra la nesfârşit, până i-au ieşit de două ori mai mulţi decât cei prezenţi în sală la votarea Legii pensiilor, mulţi dintre actualii parlamentari ai singurei opoziţii combative erau încă liceeni. După ce UDMR a acceptat că această lege a picat (şi trebuie să se întoarcă într-o eventuală dezbatere parlamentară printr-un alt proiect) s-a răzgândit brusc după ce Dragnea i-a promis că de la prevederile legii vor fi exceptate ONG-urile minorităţilor. Au revenit în sală şi au votat. Cam aşa se legiferează astăzi drepturile românilor în ţara lor, ca într-un obor de vite.
În seara aceleeaşi zile, potrivit tuturor aşteptărilor, Ministrul Justiţiei Tudorel Toader a cerut revocarea procurorului general Augustin Lazăr. Nu insist asupra lungii expuneri de motive a demersului său, o vor face organele abilitate la vremea lor dacă roata se va mai întoarce vreodată, remarc doar că procedura şi motivaţia sunt trase la indigo după cele aplicate la solicitarea de revocare a fostului procuror şef al DNA, Codruţa Kövesi. Contestată de Johannis, revocarea precedentă a fost urmată de o hotărâre a CCR care-l obliga pe preşedinte să-i dea curs. Cum precedentul este creat, este neîndoios că şi acum procedura va fi aceeaşi.
La fel şi rezultatele. Cum DNA a devenit o instituţie ornamentală, urmează ca şi Parchetul General să se mândrească foarte curând cu arestări spectaculoase ale „naşilor” de tren şi a chivuţelor care vând flori pe la colţuri de pieţe fără să deţină o autorizaţie semnată de zece instituţii. Cam cum făcea justiţia păstorită de Adrian Năstase. Dacă lupta cu marea corupţie s-a încheiat astă vară, acum – odată cu adoptarea legii menţionate mai sus şi a decapitării parchetului de pe lângă ÎCCJ – a luat sfârşit şi lupta cu corupţia măruntă, cea de toate zilele. Adică liber la furat, înşelat şi minţit însă numai pentru oamenii puterii şi acoliţii lor. Pentru ceilalţi, DNA şi parchetele subordonate celui general există în continuare. Urmează amnistia, civilă, penală şi fiscală, nici nu contează cum se va chema ci doar că marii corupţi prinşi deja, condamnaţi sau cu procese în curs, vor scăpa nevătămaţi, cu dosarele şi averile albite, numai buni să candideze cât şi unde vor pofti.
Ce apără cu atâta înverşunare susţinătorii grupului infracţional care manevrează din umbră ţara? Iată ce: fiecare angajat din România trebuie să suporte lunar costuri de 2.000 de lei aferente corupţiei, fenomen care naşte sărăcie, emigraţie şi subdezvoltare, după cum arată o analiză publicată de G4Media. Suma menţionată este „taxa pe corupţie” pe care o plăteşte fiecare angajat pentru a finanţa sistemul piramidal de hoţie. Statul extrage majoritatea acestor bani din taxele pe salariile mici (40%, de departe cea mai mare rată din Europa). Parlamentul European a publicat în 2016 un studiu în care costul direct al corupţiei în România este estimat la aproximativ 25 miliarde euro pe an. Alte estimări ale unor analişti occidentali merg însă până la 66 miliarde euro. Unde se duc aceşti bani? Pensii speciale: 1,8 miliarde euro; furt şi incompetenţă în sistemul de sănătate: 2,2 miliarde euro; salarii mari către bugetari inutili, conectaţi politic sau corupţi: mai mult de 2,5 miliarde euro; investiţii inutile şi/sau prea scumpe: 2,9 miliarde euro (jumătate din bugetul total de investiţii al statului; evaziune fiscală tolerată şi încurajată de ANAF la firmele „prietene”: 13,6 miliarde euro (adică 40% din totalul evaziunii fiscale); furtul din bugetele locale şi din firmele cu capital de stat nu au fost incluse în calcul. De unde vin banii? Din taxele uriaşe pentru angajaţii cu salarii mai mici de 1.000 de euro/lună. De asta se dau de ceasul morţii să tot umfle salariul minim, fără să fie îngrijoraţi de inflaţia care urmează acestei măsuri. Nu puterea de cumpărare a celor mulţi îi interesează, ci doar mărirea bazinului de colectare. Adică să aibă de unde fura, mai ales acum, că nu mai are cine să-i prindă.
