8 + 8 =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Florin SIMION EGNER
Primar 2000-2004

 A apărut, în condiţii grafice de excepţie, cartea „Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc Popăuţi: importantă ctitorie a Moldovei închinată Patriarhiei de Antiohia”, al cărei autor este arhimandritul Luca Diaconu, nimeni altul decât fostul stareţ al mănăstirii din Botoşani. Lucrarea a făcut obiectul tezei sale de doctorat, însă are o semnificaţie locală deosebită, pentru că face referinţă la o nouă atestare documentară a oraşului Botoşani, la data de 18 august 1388.

Descoperirea primului stareţ al mănăstirii Popăuţi de după Revoluţie nu este o noutate absolută pentru cei care urmăresc cu atenţie cercetările din ultimii ani privind atestarea documentară a oraşului. Botoşani este unul dintre oraşele cele mai vechi din Moldova, dar atestarea lui documentară „oficială” a fost mulţi ani cea oferită de cronica lui Grigore Ureche, la anul 1439, noiembrie, 28, dată la care „intrat-a în ţară oastea tătărască, de a prădatu şi arsu până la Botoşeni, şi au arsu şi târgu Botoşeni”. După publicarea de către Ştefan Ciubotaru a unui hrisov de la începuturile domniei lui Alexandru cel Bun privitor la organizarea ierarhiei bisericeşti şi politice din Moldova, când „dat-au eparhiei sfintei Mitropolii (de la Suceava) aceste ţinuturi: Suceava, Neamţu, târgul Iassy cu ţinutul şi Orhei, Hârlău cu Botoşanii şi Cârligătura”, prima atestare documentară a oraşului devine anul 1401. Existau însă semnale că documente care să ducă această bornă chiar mai devreme  în timp nu vor întârzia să apară. În urmă cu mai bine de trei ani, în 2015 Luca Diaconu publicase o primă lucrare în care abordase subiectul unei noi atestări documentare a oraşului: „Contribuţii la istoria oraşului Botoşani şi stabilirea unei noi atestări documentare a acestuia”, o lucrare care îl recomanda încă de atunci nu numai ca exeget pe amplul spaţiu de spiritualitate ortodoxă, dar şi ca pe un cercetător istoric, latură în care ajunge la o exprimare desăvârşită prin publicarea ultimei cărţi.

În contextul evocării, cu argumentele istoricului, a „locului pe care l-a ocupat oraşul Botoşani  în politica internaţională promovată de Moldova sec. XIV-XV în favoarea comerţului, şi al rolului determinant al armenilor în dinamizarea acestuia” (p. 75-81), autorul aprofundează cercetarea pe o pistă încă puţin explorată – documentele armeneşti ale vremii şi publică integral un „kondik” (carte de întronizare) provenit de la cancelaria catolicosului Teodoros II, arhiepiscopul Marii Armenii şi patriarh al întregului Orient, la numirea unui Iohannes arhiepiscop al bisericii armene din Liov: „Cu binecuvântare şi părintească grijă scriem către cea mai binecuvântată, apărată de Dumnezeu, slăvită şi vestită capitală, sălaş al regilor creştini ai Liovului şi întregului ţinut, către Siret (Serat în armeană), Suceava (Ciciov) Cameniţa, Luţk, Volodymyr (Avlatemur), Kiev (Mankrman), către Ţara Valahilor (Velahaţ ekir), Botoşani (Btiny) şi Enki-Serai şi către toate celelalte comunităţi”. După confirmarea traducerilor din armeană şi din ucraineană, pe bună dreptate Luca Diaconu clamează importanţa descoperirii, fixând locul şi valoarea documentului pentru istoria şi prezentul oraşului Botoşani: „Kondik-ul catolicosului armean Teodoros II,  redactat în 18 august 1388, este de importanţă majoră pentru istoria Botoşanilor, deoarece prin menţionarea sa nominală devine documentul de referinţă prin care semnalăm o nouă atestare documentară a oraşului Botoşani, nesesizată de nimeni până acum” (p. 83).

Cu observaţia că documentul mai fusese semnalat până acum de istorici. Între aceştia pot fi menţionaţi selectiv: L. Alişan, D.J. Siruni, P.P. Panaitescu, J. Daskevic, F. Solomon, sau T. Gregorian. Chiar botoşănenii Florin Egner şi Viorica Popa îl invocă în mai multe rânduri, în cărţi publicate mai înainte, în perioada anilor 2012-2014: „Biserica armeană din Botoşani – o existenţă de peste şapte secole”, Botoşani, 2012 (p. 22); „Din istoria şi patrimoniul comunităţii armene din Botoşani, vol. I”, Botoşani, 2014 (p. 512). Dar meritul lui Luca Diaconu rămâne cel mai important, el ducând munca de cercetare până la capăt şi solicitând şi primind documentul chiar de la păstrător, de la „Biblioteca della Congregazione Armena Mechitarista” din Veneţia, pe care îl reproduce în condiţii grafice deosebite (p. 84). O confirmare ulterioară dintr-un alt document armenesc patriarhal, enciclica din 1457 a catolicosului armean Aristakes în care este menţionată  biserica armeană din oraşul Botoşani (oraşul fiind scris cu aceeaşi numire armeană, „Btiny”) este folosită de Luca Diaconu ca o concluzie pentru demonstraţia atestării documentare de la 1388. Parafrazându-l pe Al. Papadopol-Calimah, în acea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”: „iată fiinţa târgului dovedită a fi la anul 1388”.

Acum cercetarea istorică privind atestarea documentară a Botoşanilor nu mai poate fi oprită, această pistă a documentelor armeneşti din perioada medievală timpurie fiind o mare şansă pentru istorici. Următoarea bornă de atins de către cercetători ar fi atestarea Botoşanilor la anul 1350, anul construirii bisericii armene din piatră „Sfânta Maria”. Această dată este menţionată în mai multe documente aflate în bibliotecile „Congregazione Armena Mechitarista” din Veneţia (centrul funcţionează din anul 1717) şi „The Mekhitarist Congregation” din Viena (funcţionează din 1811), ele fiind preluate şi publicate în contexte diferite de cărturari armeni, români sau străini, dar niciunul din aceştia botoşănean. Iar importanța acestei biserici pentru Botoșani este mult mai mare. În altarul acesteia a existat, până la începutul perioadei comuniste, „Evanghelia de la 1354”, cea mai veche carte cunoscută de pe arealul oraşului şi chiar al judeţului Botoşani (astăzi ea este păstrată la Ecimiadzin). Despre biserica armeană de piatră de la 1350 din Botoşani Luca Diaconu, menţionează la pagina 88 din admirabilul său volum: „din hrisovul lui Alexandru cel Bun din anul 1401 în care domnitorul rânduieşte  episcopului Ohannes bisericile armeneşti din Moldova şi pe popii lor, este de reţinut că existau biserici şi preoţi armeni în întreaga ţară, ceea ce nu exclude ipoteza că „la Botoşani armenii să fi avut o biserică de lemn chiar înainte de anul 1350”.

Apreciază calitatea articolului

5 VOTURI - MEDIE: 3,40
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...