Mai întâi am scris de ideea celor de la DSVSA Botoșani de a folosi aparatele pentru a depista pesta porcină la testarea pentru Covid-19. Nu s-a rezolvat nici acum, situația nu era singulară, în total România ar fi putut avea 22 de aparate de testare în plus, cumpărate pe fonduri europene. Nu s-a putut, niște domni nu au semnat, directorul DSP Botoșani ne-a declarat, până la urmă, că nici nu îi trebuie așa ceva, ci o hotă microbiologică (trebuia una pentru aparatul de testare donat de ONG-ul lui Vlad Plăcintă, mană cerească pentru spital).
Apoi am trecut la altele, plecând tot de la ce se întâmplă pe plan local. La fiecare apariție de noapte a celebrului trio condus de ministrul Vela, tot se povestea despre materialele de protecție care se duc la spitale. Era ceva ciudat, odată ce noi scriam zilnic că medicii nu au de nici unele. Explicația era simplă. Guvernul alocase de o lună și ceva 50 de milioane de euro pentru asta. Dar era o duduie în minister, stătea acolo de 11 ani, mai era membră prin niște consilii de administrație la Tarom și altele asemenea. Femeia respectivă nu a vrut să semneze nici un document pentru a permite alocarea acelor bani. Motivele nu mă interesează și nici nu mai contează. După ce au scris ziarele, guvernanții au dat-o afară și au început să împartă banii. Dar era deja 31 martie, trecuse degeaba o lună.
Pe urmă am trecut la măști, halate și combinezoane de protecție. În Botoșani sunt multe fabrici de confecții, care lucrează pentru toată Europa. Fabrici care se închid ori s-au închis. De ce naiba nu fac măști, pe care să le cumpere guvernul? Că toate măștile pe care le-au făcut, le-au donat spitalelor, fără să ceară un ban. Cum să ai, tu stat, fabrici de confecții și să iei măști din China, în timp ce trimiți oamenii în șomaj? Inițial am bănuit că e vorba de un tun al unui importator. O fi fost și asta, dar cauza principală alta era. Produsul tip „mască”, de exemplu, trebuie certificat de nu știu ce agenție, aia a medicamentului, probabil. Și acolo erau niște angajați care au stabilit un procedeu de certificare extrem de complicat. Erau sute de cereri pentru certificare depuse și aproape nici una aprobată. Cele chinezești fuseseră aprobate anterior, de aia. Au trimis și acolo un medic specialist militar care a scris specificațiile pentru fiecare produs medical, cum trebuie să fie și din ce material și fabricile (alea care nu au închis încă) au început să producă pe proprie răspundere. Dar trecuse iar o lună în care oameni muriseră, medici și pacienți se infectaseră.
Nu, încă nu am terminat. Acum marea problemă sunt paturile de la terapie intensivă. Care sunt puține. Și nu pot apărea altele pentru că nu au ventilatoare pentru oxigenarea celor cărora virusul le atacă plămânii. Profesorii de la universitatea suceveană, cei care au inventat o linie semi automatizată de testare pentru Covid-19, au depus la guvern un proiect pentru a construi ventilatoare. Bine, au depus vreo trei proiecte, toate extrem de utile și au nevoie de finanțare. Zece zile nu s-a întâmplat nimic, apoi guvernul a anunțat că va organiza un concurs pentru proiectele de cercetare eligibile. Când vor fi alese proiectele? Pe 6 mai! Adică după șase mai, cercetătorii vor ști dacă au sau nu banii și vor începe să cerceteze. Doar că vârful epidemiei, când ar fi nevoie de paturile alea, e cam înainte de 6 mai. După, s-ar putea să nu mai fie așa mare nevoie.
Între timp, o firmă irlandeză care face ventilatoare a anunțat că renunță la licență, scoate la liber planurile unui ventilator, specificațiile și software-ul de computer, fără să aibă nici o pretenție financiară. Guvernul german le-a și cerut constructorilor de automobile să renunțe la orice și să fabrice ventilatoare pentru terapie intensivă. Noi avem două fabrici de automobile în țară, Dacia și Ford. Care vor să trimită oamenii în șomaj. Nu am auzit nici un oficial român să le ceară să facă ventilatoare, însă. E drept că nici irlandezii nu au dat tot la liber, s-ar putea să fie o strategie de marketing.
De ce suntem așa nepregătiți? Sistemul de stat e construit astfel. La noi, lucrurile se întâmplă după cum urmează: după ce cinci copii sunt călcați pe o trecere de pietoni, se montează un semafor; după ce niște maidanezi mănâncă un copil și pe ambasadorul Japoniei, se dă lege de strâns maidanezii de pe străzi. Și tot așa. Când evenimentele au loc cu așa o viteză uluitoare, când trebuie să ia decizii rapide, de la o zi la alta, sau când trebuie să gândească en avant și să imagineze soluții, funcționarul român rămâne blocat precum căprioara în lumina farurilor. În vocabularul sistemului de stat românesc nu există cuvântul repede. Timpul are un soi aparte de a curge la stat și nici un guvern nu poate schimba asta de azi pe mâine. Așa stau lucrurile, că ne place sau nu.
Problema e că în această perioadă sunt în joc viețile oamenilor. Și cum sistemul de stat nu se poate (din păcate) privatiza, măsurile trebuie să fie rapide, chiar dacă vor fi dureroase. Cine se teme să facă, să semneze, să ia decizii trebuie să plece. De fapt, trebuia să plece de acum două săptămâni. Nu știu dacă liberalii pot face schimbări eficiente, în fond au și o mulțime de oameni de-ai lor pe acolo. Dar nu au încotro, ei sunt la butoane. Deocamdată.
