Mai rea decât criza sanitară se dovedește a fi criza de încredere. Nu mai credem în instituții, nici în lideri și nici în regulile impuse de ei. Întreaga lume plătește acum pentru alegerile superficiale, izvorâte din reacții emoționale, din nevoi imediate, lipsă de educație și, în cele din urmă, lipsă de cultură civică. Întreaga lume duce lipsă de lideri credibili, care să convingă populația că ei fac tot ce este omenește posibil pentru a o proteja. Sunt contestați aproape toți șefii actuali, de la democrații Donald Trump și Boris Johnson, până la dictatorii Xi Jinping și Vladimir Putin. Iar la noi, cu atât mai mult. Pentru că dacă greșelile predecesorilor pe timp de bunăstare au produs doar pagube, cele ale celor de astăzi, dacă nu sunt ținuți în frâu, produc morți.
De parcă s-ar lua la întrecere, politicienii noștri nu încetează să ne ofere exemple de rele practici de guvernare, lipsă de adecvare la situația dată și, cel mai rău dintre toate, de lipsă de colaborare între instituții, între autorități. Un fel de păguboasă goană după popularitate îi face să dea în gropi abisale de prostie. Noi oricum ne duceam la vale și înainte de pandemia asta, cifrele arată scăderi pe toate planurile în primele două luni ale anului. Va urma, fără îndoială, o perioadă și mai grea, marcată de penurie și sărăcie. Penurie, pentru că reluarea producției pentru o serie de produse necesare oricărei familii nu poate reporni instantaneu, și sărăcie, pentru că nici reintegrarea celor peste un milion de persoane disponibilizate nu va fi posibilă în prima zi de relaxare a măsurilor de izolare.
Nu mi-e dor de dictatura comunistă, dar acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de planificare, organizare, coordonare și control. Nu ar trebui să ne intereseze atât de mult nici contractele atribuite fără negocieri, în paguba statului, nici speculanții (în toate războaiele sunt primii care ies în față, combinagiii care-ți pot face rost de orice nu se găsește), se vor ocupa de ei organele abilitate după ce trece urgia. Acum este momentul în care specialiștii, atâția câți mai avem, ar trebui să fie promovați urgent – la guvern, nu la televizor – și să fie lăsați să-și facă treaba. Acum ar trebui să fie momentul oamenilor de acțiune, cu sânge rece. Și, din ceea ce vedem, nu este. Cu un premier moale, care se ascunde în spatele deciziilor prezidențiale, cu un președinte ale cărui puteri sunt limitate de prevederile constituționale, miniștrii – cu vreo două excepții notabile – cântă în cor aria incompetenței, presărată cu acute imbecile.
Violeta Alexandru, ministrul Muncii, a anunțat luni seară că a început un demers de „înrolare” a tuturor angajaților plătiți de stat în REVISAL, anunțând în acest sens că va fi nevoie și de modificarea unor legi. Asta după ce tot ea afirmase în mod stupid că habar nu are câți angajați are statul. Un mesaj electronic la Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau la ANAF ar fi lămurit-o în cel mult o oră. Înaintea ei, premierul anunțase că acești funcționari vor fi trecuți în șomaj tehnic. După premier, intervine ministrul de Finanțe, care afirmă în public că nici vorbă de așa ceva, nu a luat în calcul o asemenea măsură.
La nici două zile, ministrul de Interne – da, acela care își încălcase propriile ordonanțe, deplasându-se cu elicopterul la înmormântarea unei asistente în Caraș-Severin, procesiune la care soțului victimei, căci victimă a unor dobitoci fusese biata femeie, nu i-a fost permis să participe – se trezește să semneze un protocol cu Biserica Ortodoxă, pe care-l mai și anunță public, cu emfază. Potrivit protocolului, sute de mii de oameni ar fi urmat să interacționeze în perioada de vârf a pandemiei. Cine a elaborat documentul, cine l-a semnat? Enigmă, tăcere totală, fugă de răspundere. Consiliul Național al Situațiilor de Urgență nu spune nimic, ministrul sănătății nici atât. Iese președintele și-l anulează. Ce-i asta? Păi cred că era un bun motiv de arestare nu doar de demitere a făptașilor.
„Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion devine doar statistică”. Cine-a spus asta? Stalin, ia uite la vorbele cui am ajuns să ne întoarcem. De la un anumit volum în sus, totul devine statistică. Odată testați pozitiv, pacienții încetează să fie oameni, ei devin cifre. Deși posesori de conștiință și de identitate, ei ajung să fie procesați cantitativ, pentru a deveni în cele din urmă cifre într-un tabel. Iar viața lor doar o liniuță între anul nașterii și cel al decesului. Procesări de oameni au mai fost în istorie, unele motivate de ideologia unor dictatori, altele din neputința de a face față numărului copleșitor de victime, în cazul catastrofelor naturale sau al unor epidemii. Perioada prin care trecem nu face excepție.
La fel ca și în alte momente cheie ale istoriei noastre, când diverse alianțe ne-au decis soarta, salvarea este așteptată și de această dată tot din afară, de data asta de la Uniunea Europeană, care a anunțat investiții de mii de miliarde de euro pentru membrii săi. Deși aș fi fost mândru și fericit să ne descurcăm singuri, cu administrația pe care o avem acum este exclus să o putem face.
