În 1990, dacă printr-o minune Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile, el n-ar fi rezistat în fruntea țării nici jumătate de an. Eventuala materializare a propunerilor sale, de demontare a industriei socialiste și privatizare imediată a sectoarelor viabile, ar fi sfârșit într-un foarte probabil război civil. Democratizarea Germaniei de Est, în care Vestul a investit zeci de miliarde de mărci (sume uriașe la acea vreme), a durat mai bine de zece ani. România nu avea atunci acei bani și, chiar dacă i-ar fi avut, nu avea cum să schimbe peste noapte mentalitatea unui întreg popor.
Iar întâmplări de acum 30 ani? Păi nu s-a schimbat mare lucru de atunci. Da, mentalitățile au mai evoluat, în special în atitudinea față de proprietatea privată. Oamenii au înțeles – în sfârșit – că administrarea de către stat a oricărei afaceri este păguboasă, fiindcă încurajează corupția și disiparea responsabilității până difuzia ei totală într-un neant din care sunt pescuite aleatoriu exemplare izolate care ajung să ispășească formal doar pedepse demonstrative.
În rest, nu suntem prea departe de unde eram, majoritatea urăște și acum reformele radicale, de azi pe mâine. Suntem unul dintre cele mai conservatoare popoare din Europa, e de bine, e de rău, nu știu, este o realitate, o trăsătură genetică de care oricine guvernează țara trebuie să țină cont. Astfel încât nici guvernul actual nu face excepție. Reducerea graduală a deficitului structural prevăzută de guvern arată că premierul nu are în vedere reforme structurale imediate. Poate în viitor, cine știe, dacă va mai fi premier. Nu se reformează sistemul de colectare, nici aparatul de stat, nici sistemul de pensii și nici cel de asistență socială.
Deși în 2021 ar trebui să reducă deficitul bugetar de la 10% la 7%, guvernul nu a îndrăznit să taie nici sporurile bugetarilor, nici să-și restructureze agențiile, adică să concedieze angajații la stat care nu fac nimic. Și nici nu a venit cu un plan de reformă, deși aceasta este mai mult decât urgentă. Atât Consiliul Fiscal, cât și investitorii privați insistă că aproape 95% din veniturile fiscale reprezintă cheltuieli cu salariile și cu asistența socială și atrag atenția că acest procent nu se susține nici măcar pe termen scurt. Veșnica problemă, o aud de 30 ani, și anume că trebuie reduse cheltuielile concomitent cu creșterea veniturilor. Numai că, în contextul social creat de guvernările socialiste succesive, o asemenea tentativă de corecție bugetară și, implicit, socială îmi pare de-a dreptul neverosimilă.
Premierul este în fața unui act de curaj fără precedent, pentru care nu știu dacă va găsi susținere în partidul său și la aliați. Este limpede că Orban și anturajul său sunt împotrivă. Pentru vechea gardă liberală interesele și rațiunile de partid sunt mai puternice decât cele de stat, aceasta fiind o regulă de bază în politica pe care știu ei să o facă. Lui Cîțu nu-i rămâne decât să forțeze, să încerce să izoleze aripa cutumiară a PNL, eventual cu mandatul pe masă. Și să candideze la șefia partidului. Și asta este aproape aproape imposibil, întrucât barda legislativă se află drept în mâinile adversarului din interior.
E o luptă internă, de ce ne-ar interesa? Fiindcă aici nu mai este vorba despre șefie și găști, ci despre echitate socială. Menținerea diferențelor uriașe de venituri între cetățeni și corupția care însoțește această distribuție subminează ierarhizarea pe baze meritocratice și însăși principiile justiției. Dacă va continua politica pașilor mărunți, Cîțu va rămâne doar premierul unui nou guvern fricos, care a ratat (pentru a câta oară în 30 ani?) să facă reforme absolut necesare, preferând să administreze superficial un sistem corupt de sus până jos.
