De ce aștept cu nerăbdare mesajul pascal al Patriarhului Daniel – Alexandru COHAL, cercetător Institutul de Filologie Română “A. Philippide”

0

Aștept cu mare nerăbdare mesajul de Paște al Patriarhului Daniel ca să aflu ce slăbiciune a mai găsit BOR în societatea noastră așa încât să-și poată duce mai departe lupta pentru consolidarea puterii sale.

Spre exemplu, în înștiințarea de Paşte din 2019, după o primă parte în care – ca în fiecare an – mi se reamintește promisiunea învierii pe lumea de dincolo, urmează o a doua parte, cea cu adevărat interesantă, în care șeful BOR îmi spune cu ce anume se va ocupa organizația în scopul de a-și spori influenţa şi puterea politică în perioada următoare. Aici Patriarhul Daniel a spus două lucruri: „sărbătoarea păcii, …trebuie adusă oamenilor în nevoi, prin cuvinte frumoase şi prin fapte bune” şi „să nu-i uităm pe fraţii noştri români aflaţi printre străini”.

De aici se vede preocuparea pentru dimensiunea etică a societăţii noastre, adică e mai bine să fie pace în perioada următoare, să nu ne certăm, e bine ca tot ce e al cezarului actual – al lui să fie, ori că e şeful tău abuziv, ori că e alesul local care sifonează niscai fonduri, ori că e parlamentarul trimis la București şi care a uitat să se întoarcă la raport.

Pacea trebuie să fie adusă, evident, prin cuvinte frumoase, probabil din DEX, cât şi prin fapte bune, ea „trebuie adusă oamenilor în nevoi”, deseori chiar prin imixtiunea multor feţe bisericești în jocul politic, probabil pe ideea că şi politica ţine de social, la urma urmei, se întoarce ca un profit.

Dacă prima parte a mesajului Patriarhului Daniel este definitorie pentru programul său politic actual (vezi succesul în impunerea orele de religie şi a manualelor, vezi finanţarea Catedralei), a doua parte a discursului este o reafirmare a doctrinei străvechi pe baza căreia BOR întrunește consensul popular, şi anume dimensiunea etnică a creștinismului ortodox de la noi. Această bijuterie lingvistică, „să nu-i uităm pe fraţii noştri români aflaţi printre străini”, ne spune că ortodoxia noastră nu ajunge să se definească precum o comunitate fundamentată pe împărtășirea unor credințe religioase şi – de ce nu – a unor precepte morale. Nu, mai e nevoie în plus de o relaţie de sânge, mai e nevoie de frăţie românească, şi la acest pas ortodoxia noastră a exclus cu nonșalanță de la îmbărbătarea pascală pe toţi cei care nu sunt etnici români. I-a recuperat cumva pe românii din străinătate, pe care nu trebuie să-i uităm. În ce constă „să nu-i uităm” – nu se spune, dar înţeleg că e groasă, cu multe milioane de contribuabili ale căror venituri riscă să nu mai alimenteze puşculiţa internă prin taxe şi impozite, din care o parte merg şi la BOR. Iată cum strategii de pe Dealul Patriarhiei, prin deplânsul „aflatului printre străini”, sugerează ceva la mijloc între o ipotetică expertiză a BOR în chestiunile migraţiei şi o nedemonstrată implicare a acesteia în ajutorarea românilor care şi-au luat lumea în cap. Dar strălucirea cea mai fină a diamantului e dată din ciocnirea în aceeași propoziţie a „fraţilor români” cu „străinii”, din care înțeleg două lucruri: BOR gâdilă moştenirea naţional-comunistă a fricii de străini, o coardă cu care mergi la sigur în România; doi, neînţelegând că aşa-zişii străini sunt pentru românii din Occident angajatori, amici, rude unii dintre ei.

Da, a împânzit ţările catolice din vest cu parohii ortodoxe în care liturghia se ţine în româneşte – şi atât. Preoţii trimişi acolo sunt alţi migranţi, dar asta-i altă poveste. Ceea ce este ridicol în apelul la românii din străinătate este nu atât completa dezlipire de realitate a conţinutului mesajului, cât mai cu seamă limbajul de secol XIX al formulării. Ce ar trebui să înţeleagă din asta un ortodox român care trăieşte de douăzeci de ani în Italia sau Spania, ţări unde limbajul Papei şi al restului clerului este reglat cu acordul fin la cele mai noi şi mai relevante teme ale prezentului, duminică de duminică, an de an? …Unde acțiunile de intervenție pe chestiuni de etică şi morală ale Vaticanului în treburile interne ale statelor Europei occidentale sunt taxate în gura mare de toată lumea, unde rolul social al organismelor catolice sunt clare, evidente şi cu efecte hotărâtoare în coeziunea comunitară.

Iar la noi Patriarhul Daniel povesteşte toate astea sustrăgându-se cu seninătate de la responsabilitatea BOR de a fi fost în ultimii 70 de ani şi mai cu seamă în ultimii 30 prezentă la vârful puterii politice şi a sferelor de influenţă din România, prin urmare coautor şi nu simplu spectator al falimentului bunei-educaţii, al depopulării ţării, al inerţiei comunitare de la nivelul ţesutului social, cu precădere în ruralul mic, acolo unde încă stăpânește cu mână de fier.

Această înșiruire de gânduri nu reprezintă o vărsare de bilă împotriva ortodoxiei românilor, ci constatarea situaţiei actuale: în faţa unui stat slab şi în mare măsură delegitimat, BOR înaintează în demersul său de ocupare politică a spaţiului public într-o dinamică care nu ajută la înflorirea ideilor, a comunităților, a culturilor, a bogăţiei din România. Un spaţiu public ce ar trebui să rămână unul neutru, a-confesional. Avem nevoie de acest spaţiu al spiritualităţii din cetate în care, pe lângă libertatea observării tradițiilor religioase, să existe garanţia că voi putea tranşa disputele vieţii civile fără intromisiunea, sfatul insistent sau presiunea cultului majoritar, fie că vorbim de alegeri politice ori măsuri sanitare. Orice altă piedică faţă de multe altele pe care le moştenim din trecut încetineşte şi mai tare naşterea cetăţeanului activ şi responsabil.

Deja ai votat!