Est și Vest sau fatidicul rău mai mic – Dumitru MONACU, scriitor

De când e lumea și pământul, mai ales în relațiile dintre state sau popoare, interesul a purtat fesul. Nicio țară din lume nu a ajutat sau sprijinit pe o alta fără a trage niște foloase economice, militare, teritoriale sau de altă natură. Tocmai de aceea, a ridica azi în slăvi o națiune sau un conglomerat de națiuni că ne sunt alături așa, benevol, că le suntem noi dragi, este o mare aiureală, este o sfidare a adevărului absolut privitor la modalitatea de … purtare a fesului! În contextul global de astăzi, influența pozitivă sau negativă asupra țărișoarei noastre nu mai este exercitată de un stat sau altul, ci de o megaputere sau alta. SUA, Rusia, Uniunea Europeană, sau China sunt, fără nicio tăgadă, forțele economice sau militare care determină traseul statelor, în special ale celor mici așa ca România noastră. Faptul că de-a lungul secolelor poporul acesta a stat cu diferite cizme străine pe cap ar fi trebuit să constituie pentru fiecare cetățean român un criteriu cât de cât de evaluare a acestor puteri mereu jinduitoare la tot ce a avut sau are bun pământul strămoșesc. Puterile care astăzi ne marchează existența sunt, generic numite, Occident sau Orient. Adică Uniunea Europeană și SUA sau Rusia și China, deși țara galbenă, aparent, nu se prea implică în viața economico-socială, administrativă sau militară (atâta cât mai este!) a României. Am spus aparent pentru că, după cum se știe, China reprezintă o putere de netăgăduit, iar influența ei se manifestă discret dar sigur peste tot în lume. Dintre cele două direcții, România este pusă, așa cum de altfel s-a întâmplat dintotdeauna, în situația de a alege răul cel mai mic. Dar cum ai putea alege așa ceva fără să iei în seamă istoricul relațiilor bilaterale? Or, în relațiile cu Rusia sau defuncta Uniune Sovietică, istoria este foarte … darnică, furnizându-ne informații care, oricât de comunist sau promoscovit ai fi, nu poți să faci abstracție de ele. Putem uita noi, românii, că rușii au purtat o mulțime de războaie cu turcii pe teren neutru, adică pe teritoriul Principatelor, pârjolind și prăduind pământul străbun? Sau că trupele rusești sau sovietice au strivit sub cizmele lor decenii la rând cinstea și onoarea trăitorilor, înfruptându-se samavolnic cu tot ce era mai bun în țara asta? Sau că ne-a lăsat fără tezaur? Sau că ne-au luat aproape o cincime din teritoriul țării prin Pactul Ribbentrop-Molotov? Apoi, comunismul! Ni l-au adus pe spinările tancurilor T34 în 1945 după care, vreme de 20 de ani, ne-au impus niște ciudate schimburi comerciale: noi le dădeam grâu și ei ne luau petrol. Ca să nu mai amintesc că sub directa lor îndrumare țara a fost efectiv prostită prin lichidarea la propriu a spumei intelectuale, poate cea mai mare crimă înfăptuită asupra unui popor! Din aceste motive, îi consider pe cei care astăzi trag oiștea către Moscova drept niște trădători, inconștienți sau pur și simplu alienați mintal. Nici partea cealaltă, adică Occidentul, nu nutrește sentimente … materne față de piciorul nostru de plai. Sau dacă da, sigur maternitatea aceasta e cu siguranță, vitregă. Americanii, de exemplu, după ce ne-au bombardat ca pe șoareci în al Doilea Război Mondial, ne-au vândut ca pe un animal de companie sovieticilor, în ciuda declarațiilor sforăitoare privitoare la libertate, suveranitate sau autodeterminare. Pentru ei, noi, românii, nu am fost decât un potențial ghimpe în coasta rușilor. Credeți cumva că de dragul lui Ceaușescu ne-au acordat pentru o perioadă de timp clauza națiunii cele mai favorizate? Cu siguranță, nu! Interesul lor nu a fost decât acela de a crea o fisură, o breșă în zidul comunismului, în cortina de fier. Faptul că Rusia și-a revenit după mahmureala din timpul lui Elțîn a constituit principala cauză a primirii noastre în NATO în anul de grație 2004. Era neapărată nevoie de un … gard viu între Europa Occidentală și Rusia și cine putea fi mai potrivit pentru acest rol dacă nu fostele țări comuniste, România, Ungaria, Slovacia, Polonia și țările baltice?

Cealaltă componentă a Occidentului, adică Uniunea Europeană, este și ea tot o mamă vitregă pentru România, dar măcar în interiorul ei, cu puțin noroc și înțelepciune, putem spera la soarta Cenușăresei. Pe lângă restricțiile și pretențiile uneori nefondate, UE are meritul de a fi reprezentat pe piața muncii un balon uriaș de oxigen pentru românii fără nicio perspectivă în țara lor. Revenind la fratele de la Răsărit, nu v-ați pus niciodată întrebarea: de ce nu s-au înghesuit compatrioții noștri să muncească la Moscova sau la Petersburg? Pe principiul obținerii aceluiași răspuns retoric, se mai naște o întrebare: de ce tinerii români își desăvârșesc studiile la Londra, Paris, Viena și nu la universitățile rusești? Că în afară de Ion Iliescu și botoșăneanca noastră ajunsă sibiancă, Raluca Turcan, nu îmi mai vine altcineva acum în minte care să fi studiat la ruși. Pe când în Occident, aș putea completa multe pagini cu numele celor care și-au desăvârșit acolo studiile. Apoi, o altă ciudățenie: cei mai promoscoviți politicieni de top din România și-au trimis odraslele la studii tot în Occident și nu în metropola lor de suflet, Moscova. Că UE ne obligă uneori să mergem pe un drum croit parcă împotriva nației noastre este consecinţa, fără discuție, și faptului că reprezentanții noștri la Înalta curte, recte europarlamentarii, în loc să facă front comun, și să cânte toți pe aceeași voce, continuă mahalagismele politice dâmbovițene și pe pietonalele Bruxelles-ului. În loc de concluzie, trebuie să acceptăm, la fel ca în politica românească postdecembristă, răul cel mai mic. Numele lui? Uniunea Europeană!

Deja ai votat!