Să privim un pic și peste gard – Dumitru MONACU, scriitor

Cu siguranță, subiectul de top din ultima săptămână în politica externă este ocuparea aproape în totalitate a Afganistanului de către talibani. Agențiile internaționale de presă, comentatorii politici, liderii marilor puteri, opinia publică, toate aceste entități își exprimă îngrijorarea față de faptul că afganii au fost supuși de către talibani printr-un fel de „blitzkrieg” neașteptat. Din păcate, puțini își pun întrebările corecte și logice, fapt ce așază într-o umbră umilitoare statele care ani și ani de zile au ținut cizma pe grumazul afganului încercând să-i impună un sistem de valori total incompatibil cu obiceiurile, tradițiile, religia și legile lui. Întâi rușii, apoi americanii și europenii, sub pretextul impunerii democrației au călărit poporul afgan fără să le pese că aceste demersuri se potriveau acolo, la Kabul, exact ca nuca în perete. Faptul că în aproape o săptămână talibanii au pus stăpânire pe întreaga țară ar trebui să fie un serios motiv de meditație pentru cancelariile europene și americane întrucât, s-a văzut, poporul i-a acceptat și nu a opus rezistență. Cu siguranță, printre afgani există și oameni care nu agreează politica talibană așa cum se prezintă ea la momentul actual dar dacă majoritari sunt adepții talibanismului, asta este! Fiecare popor își urmează drumul ori după cum îi conduce un dictator, ori după opțiunea majorității. Din acest simplu raționament rezultă că majoritatea afgană a ales să urmeze calea deschisă de talibani și orice critică sau imixtiune din afară nu face altceva decât să ne convingă că scopul ocupării Afganistanului de forțele străine nu a fost nici pe departe cel de a apăra democrația. Afganii trebuie lăsați să-și facă țara așa cum vor. Numai așa va fi diminuat considerabil valul de imigranți care dărâmă granițele Uniunii Europene. Mă miră faptul că nici americanii și nici europenii nu au realizat nici până astăzi că dacă nu se amestecau în Irak, în Libia și nu-i căsăpeau pe Sadam Husein și Muammar al-Gaddafi, cele două state n-ar fi fost azi răni sângerânde ale planetei. Un alt exemplu edificator în acest sens este Siria. Toate aceste state sunt de fapt marele furnizor planetar de imigranți. Bine, de români nu spunem nimic în acest context pentru că ei fug din calea nesimțirii și neputinței politicienilor și nu din calea gloanțelor. La o primă analiză e greu de priceput cu ce îi deranja pe stăpânii lumii faptul că oamenii din lumea arabă trăiesc altfel, se supun altor legi și dogme și ascultă fără să crâcnească de un tătuc. Aprofundând, ajungem la miezul problemei: resursele petroliere! Aici e cuiul lui Pepelea sau, mai potrivit spus, nodul gordian, că povestea lui e de prin zona cu pricina. Apărarea democrației s-a numit de fapt accesul la robinetul petrolului arab. Ani și ani de zile marile puteri au supt baril după baril din subsolurile statelor decapitate de tătuci iar azi, iată că a venit nota de plată: imigranții. Și ca tacâmul să fie complet, decorul dezrădăcinărilor este conturat azi cu afganii colaboraționiști care își părăsesc țara pentru a nu-și părăsi viața! Trăgând linia, observăm că mai marii planetei s-au ales cu praful saharian de pe tobă pentru că petrolul s-a dus dar imigranții, nu. Marile capitale vest-europene sunt ticsite de oameni din Orientul Mijlociu și nu numai, în căutarea unei vieți mai bune. Fără nici un dubiu, nu e de condamnat acest aspect dar dezechilibrele de toate genurile produse de prezența lor în Europa dau mari dureri de cap țărilor de destinație (Anglia, Franța, Germania, Belgia, Olanda) dar și a celor de tranziție și aici, intră și România în joc. Distanța extrem de mare față de America i-a protejat oarecum pe cei din Lumea Nouă de tăvălugul imprevizibil al imigranților. De altfel, și acesta este un motiv pentru care americanii s-au amestecat în treburile interne ale statelor nominalizate mai sus și le-au exterminat conducătorii. Păstrând raționamentul, ne punem logica întrebare: de ce „haos pe pământurile ocupate cândva de azteci nu ar fi putut fi contracarat nici de zece ziduri marca „Trump” construite la granița americano-mexicană. Dimpotrivă, politica americană în ceea ce privește Mexicul (și ei au destul petrol!) este aceea de a susține și întări autoritatea statului. Astfel cetățenii, în cea mai mare parte a lor, își vor duce viața lor specifică, cu obiceiurile și tradițiile lor, fără să râvnească la mirajul american. În concluzie, implicarea oricărei mari puteri în politica internă a statelor mici nu are alt scop decât obținerea de avantaje economice. De aceea, ținând cont de direcția ciudată pe care a apucat-o omenirea în ultimii ani, ne punem o întrebare simplă ca aparență dar extrem de profundă: merită oare forfota asta pământeană care nu prevestește nimic bun? Merită conflictele, atentatele și toate celelalte forme de ucidere individuală sau în masă, banii care se obțin fraudulos din invadarea (că acesta e cuvântul potrivit!) unor state care au alte sisteme de valori? Cu siguranță, nu!

Deja ai votat!