Dacă și-ar fi putut depăși propria suficiență, liderii occidentali ar fi trebuit să-i fi luat în serios pe colegii lor din Est, care avertizau încă de acum opt ani asupra intoleranței rușilor față de apropierea democrației de granițele lor. Căci asta este Ucraina astăzi: linia I a frontului care delimitează democrația de totalitarism. I-au trebuit democrației 75 ani ca să ajungă de la Zidul Berlinului până la Harkov.
Locuit de o populație majoritar rusofonă, orașul de pe granița Federației Ruse luptă din răsputeri împotriva „eliberatorilor” sosiți pe tancuri din patria mamă. De ce? Răspunsul este evident și seamănă leit cu experiența românească a libertății: așa firavă, incompletă, distorsionată de corupție și de rețelele infracționale, democrația este mai bună – pentru viața fiecărui cetățean care o experimentează – decât orice formă de totalitarism, chiar și cea mai blândă.
În 1953 s-au revoltat muncitorii din Berlinul comunist, ieșind pe străzi cu zecile de mii. Rușii au intrat cu tancurile peste eu și au restabilit ordinea comunistă. Ca o consecință, mai mult de trei milioane de est germani au fugit la frații din Vest până în 1961 când, excedați de valul de emigrări, rușii au construit infamul Zid, care a tăiat lumea civilizată în două.
În 1956 nu mai protestează doar muncitorii, ci o țară întreagă. Ungaria se revoltă și vrea să iasă din Pactul de la Varșovia. Rușii o invadează cu tancurile, omoară peste 2.500 de cetățeni în lupte de stradă și apoi execută alți câteva sute în urma unor procese regizate. Sute de mii de unguri reușesc să fugă în Austria.
În 1968 izbucnește o nouă revoltă anticomunistă a unei întregi țări. Cehii vor un socialism „cu faţă umană”, un fel de compromis între autoritarismul rusesc și democrația occidentală. Rușii răspund cu metoda deja cunoscută: invadează cu tancurile, ucid, organizează procese, condamnă și execută. Din nou, ca și în cazurile precedente, sute de mii de cehi fug în Occident. Potrivit înțelegerilor de la Yalta, de după război, în niciunul dintre aceste cazuri Occidentul nu a intervenit. Încă nu era destul de puternic încât să poată impune Rusiei condiții.
Ultima încercare de eliberare a unei întregi țări de sub binefacerile dictaturii moscovite, lupta polonezilor care a durat aproape nouă ani, avea să fie și cea care a dus la eliberarea întregului Răsărit European. Între timp, Occidentul devenise nu numai mult mai avansat tehnologic și economic, dar avea și lecțiile învățate de pe urma precedentelor descrise mai sus.
Căci aici este secretul lumii libere: Vestul dezvoltat a învățat că forța militară costă prea mult pe termen scurt, iar pe termen lung nu aduce beneficiile așteptate. Adevărata putere nu mai e a armatelor, ci a tehnologiilor. Și, cel mai important, a economiilor capabile să susțină cursa tehnologică. S-a dovedit că adevărata competiție în lumea contemporană nu este militară, ci economică. Nici aceea nu este neaparat pașnică, au fost inventate tot felul de constrângeri care pot sugruma financiar un stat, dar măcar nu implică arme de foc și crime de război.
Autoritarismul rusesc, o caracteristică istorică a tuturor liderilor de la Moscova, se teme în fapt de democrație. Putin a spus-o explicit la summitul NATO de la București de acum 14 ani, după care a și acționat în consecință. A invadat atunci Georgia și acum Ucraina. Iar dacă pentru o perioadă cade Ucraina, Putin va intra și în Basarabia. Nu și în republicile baltice, România sau Polonia, pentru că liderul de la Kremlin este paranoic, dar nu și prost, nu va trece în veci linia roșie trasată de NATO.
De aceea trebuie să sprijinim din răsputeri Ucraina. Acum, nu mâine, nu la anul, când ar putea să fie deja ocupată. Nu numai de dragul românilor de peste Prut și din Bucovina, ci pentru însăși democrația noastră, așa șchioapă cum este.
