Acum ceva vreme stăteam la taclale cu un cunoscut. Și, în timp ce discutam de-ale noastre, prezentatoarea de la televizor a dat de știre țării că o judecătoare a murit la patruzeci și ceva de ani, la doar un an după ce s-a pensionat. Cunoscutul meu a avut o remarcă ce m-a pus pe gânduri. Domnule, îți dai seama că femeia asta a încasat într-un an de zile mai multă pensie decât suma cu care am contribuit eu la sistemul de pensie într-o viață de muncă sau decât o să primesc eu în toți anii pe care îi mai am de trăit?
Omul a muncit o viață întreagă. A muncit de la șaisprezece ani, că așa era pe atunci. A ieșit la pensie la șaizeci și cinci de ani, deoarece i s-a spus că așa e firesc și doar astfel putea să-și încaseze pensia „întreagă”. Pensie care nu e deloc mare, deși omul are contribuții complete. Bine, se vor găsi destui care să spună că pe vremea lui Ceaușescu altul era sistemul de contribuții și ar trebui să se țină cont că a fost o vreme când statul reținea din salariul brut un procent sensibil mai mic decât cel actual pentru viitoarea pensie. Însă omul despre care vorbesc a avut mereu contribuții cinstite la stat. Și, după aproape cincizeci de ani de plătit taxe și impozite, are o pensie ceva mai mare decât așa numita pensie socială de care au parte cei care, oficial, nu au muncit o zi în viața lor. Ce explicație au guvernanții pentru acest gen de anomalie? Niciuna. De ce să dea explicații cât timp au ceva mai bun de făcut?
Sistemul de pensii din România e plin de anomalii. Aleșii ne tot atrag atenția că trebuie să contribuim la sistem cât mai mult dacă vrem să avem parte de o bătrânețe liniștită. În realitate, pensia nu se stabilește în funcție de contribuții, ci de cât vor să dea guvernanții. Ultimele simulări privitoare la cât anume vor primi românii în funcție de cât le reține statul pentru viitoarea pensie sunt cât se poate de descurajatoare. Astfel, pentru o contribuție lunară de două mii, viitorul pensionar va primi de la stat două mii cinci sute de lei, dar asta doar dacă cele două mii de lei merg la Pilonul I. Din cauza paralelor care merg la Pilonul II, pensia primită de la stat va fi mai mică. Și nu trebuie ignorat că statul își va trage partea. Cu alte cuvinte, pensia va fi mai mică decât contribuția. Și asta pentru că guvernanții au creat legiuni întregi de privilegiați cu pensii speciale. În momentul de față în România numără peste două sute de mii de „speciali” care încasează, în medie, opt mii lunar. Opt mii de lei reprezintă contribuția a zece-unsprezece amărășteni plătiți cu salariul minim. Două milioane și mai bine de români cu salariul minim trebuie să contribuie la buget pentru ca două sute de mii de speciali să-și poată hali liniștiți pensia, iar dacă mai luăm în calcul și contribuțiile care merg la Pilonul II, realizăm cam ce înseamnă România specială. De fapt, în țară sunt 1,9 milioane de angajați care trudesc pe salariul minim. Dacă punem în balanță contribuțiile celor plătiți cu salariul minim și pensiile specialilor observăm că veniturile specialilor trag mai greu decât ceea ce pot livra „obișnuiții”. Practic, e nevoie de peste două milioane de români pentru a asigura pensia specialilor și este de așteptat ca numărul să crească. Și al specialilor, și al celor siliți să îi ducă în spate.
Și, în aceste condiții, aleșii se încăpățânează să susțină că pensiile speciale nu reprezintă mare lucru pentru buget, așa că Europa ar trebui să ne lase în pace, să facem cum știm noi și să nu ne impună tot felul de condiții pentru a ne da bani. Nu e firesc ca două milioane de salariați să plătească pentru pensia a doar două sute de mii, dar deocamdată așa vor aleșii să credem. Interesul e al lor deoarece visează să se pensioneze devreme. Îi tot dau înainte că, matematic vorbind, bugetul pensiilor îi poate ține în brațe pe speciali. Din păcate matematica aplicată spune altceva, și anume că în curând toți vom deveni sclavii specialilor. Practic, specialii vor consuma toate contribuțiile pensiilor, iar amărâții vor fi siliți să se descurce singuri. Nu la asta ne pricepem cel mai bine?
