Mult trâmbițata grevă din învățământ, care ar urma să înceapă luni, nu pare a fi altceva decât începutul seriei de lovituri pe la spate, grăbite de viitorul an electoral, pe care clasa politică și le servește de când a reînceput pospăiala de democrație autohtonă. Evenimentul a fost meticulos pus la cale de cele trei mari sindicate ale dascălilor, pe baza unui soi de referendum la care membrii au fost invitați să răspundă. Prin urmare, inițiativa grevei nu este a organizatorilor, vezi bine, ci a sindicaliștilor, nemulțumiți de salariile mici. De la bun început, demersul pare cusut cu ață albă: cine verifică ce și cum au votat la referendum – dacă au votat – membrii acestor sindicate ai căror șefi sunt în mod tradițional cel puțin simpatizanți PSD?
De asemenea, nu poate fi o coincidență că scandalul a izbucnit tocmai când schimbarea premierilor și a guvernului a devenit iminentă, un minunat prilej pentru PSD de a mai trage, așa, ca la plecare, un șut în fundul aliaților liberali. După care vine Ciolacu și împarte cu mărinimie lefuri mai mari, împrumutând abitir bani străini, dar rezolvă astfel problema, iar lumea aplaudă priceperea șefului celui mai mare partid, viitor premier, care a avut în trecut prea puțin de-a face cu învățământul, exceptând acele materii care se predau la școala vieții.
Mai rămâne și problema moralității unei astfel de greve, clamată pe termen nedeterminat. Cum ar veni, dascălii iau prizonieri aproape trei milioane de elevi, cărora amenință că nu le încheie situația școlară, la care se adaugă și de două ori mai mulți părinți nevoiți să caute soluții pentru timpul pe care odraslele lor nu îl vor petrece la școală. Ne reamintim că, în urmă cu aproape cincisprezece ani, a mai fost o astfel de grevă care a durat vreo trei săptămâni.
Cererea viitorilor greviști este simplă: vor salarii mai mari. Mai e și ceva de umplutură, anume siguranța în școli. Nici o șoaptă despre modificarea programei de învățământ, rămasă cu cel puțin un veac în urmă, nici un cuvânt despre ultimul sondaj făcut pe bune care indică faptul că doar un elev din zece pricepe ce citește, restul fiind, în diferite grade, analfabeți funcționali. Din nou, nimic despre ceea ce a ajuns un fenomen de masă tolerat, ba chiar îngăduit, anume chiulul profesorilor de la ore. La toate astea, se adaugă deznădejdea tot mai puținilor dascăli adevărați, care fac uneori adevărate minuni cu mințile tinere pe care le educă, rămași marginalizați și la fel plătiți.
Ori este greu, dacă nu chiar imposibil de crezut, că majorarea salariilor ar rezolva aceste tare cronice ale învățământului românesc. La fel s-a întâmplat cu majorarea salariilor medicilor: nu a crescut calitatea actului medical, sistemul sanitar s-a dovedit la fel de sac fără fund ca și până atunci, dar măcar exodul acestor specialiști a încetinit considerabil. Evident, această posibilitate, de a emigra, nu este la îndemâna dascălilor.
A nu se înțelege că aceștia trebuie să se descurce cum or ști cu lefurile relativ mici pe care le încasează față de armata bugetară înjghebată în principal din pile de partid. Numai că un sistem de control al calității actului de învățământ, care momentan produce masiv analfabeți funcționali, este mai mult decât necesar. La fel și înțelegerea faptului că lumea se schimbă cu mare viteză, iar dascălii și programa trebuie să țină acest ritm. La fel se petrece peste tot în lumea civilizată, altminteri școala devine doar un loc de adunare, iar dascălii, simpli paznici, tot mai lipsiți de autoritate, transformați în agenți electorali pasivi sau activi, în funcție de cine și cu cât le mărește salariul.
Dar, ca toate pe care le atinge suflarea otrăvită a așa zișilor politicieni, și învățământul s-a înnegrit și s-a deprofesionalizat, singura necunoscută rămânând când și cum va colapsa întregul sistem, câți vor fi prinși dedesubt și câți vor rămâne deasupra ca să-l refacă, poate, ceva mai bine data viitoare. Dar, până una-alta, ponoasele le vom trage cu toții.