„Nu mai dă nimeni doi bani pe cultură”

0

Dirijorul Nicolae Ursu a format generaţii întregi de muzicieni şi spune că arta este în suferinţă şi la Botoşani, dar şi în ţară.

 

Reporter: – Domnule Nicolae Ursu, sunteţi un ardelean, provenit dintr-o familie mixtă, tata moldovean şi mama unguroaică, dar care a făcut carieră la Botoşani.
Nicolae Ursu: – M-am născut în judeţul Harghita, dar am crescut în Sighişoara. Am avut o sensibilitate pentru muzică şi am început să cânt la pian de la vârstă mică. Profesorii din clasele V-VII îi îndemnau pe părinţi să mă dea la şcoala de muzică, dar nefiind aproape de Cluj sau Bucureşti, părinţii nu au vrut să mă dea la un internat. Până la urmă, am ajuns la liceul de muzică de la Braşov şi acolo am studiat cornul, ca instrument principal, şi pianul, ca instrument secundar. După aceea am plecat la Cluj, la universitate, în 1968.
– La Universitatea „Gheorghe Dima”…
– Da! Am făcut doi ani de secţie pedagogică, dar aş fi vrut să fac compoziţie. Nu am putut, pentru că, în liceu, pe vremea aceea, nu se preda armonia, o specialitate care era strict necesară pentru a da la secţia compoziţie. Am ajuns în faţa comisiei, care m-a ascultat, totul a fost în regulă, dar m-au sfătuit să fac doi ani la pedagogie, să învăţ bazele armoniei, după care să dau din nou la compoziţie. După ce am făcut doi ani de pedagogie, m-am reorientat spre dirijat. Mi-a plăcut şi aveam aptitudinea asta de a dirija, de a conduce o orchestră. Am dat un examen foarte, foarte dificil şi am reluat facultatea din anul I. Am făcut patru ani la secţia de dirijat plus doi la cea de pedagogie. Am stat şase ani în facultate, ca medicii!
– Şi cum aţi ajuns la Botoşani?
– În ’74 am venit la Botoşani, pentru că în Ardeal nu erau posturi vacante. Mi-aş fi dorit să merg acasă sau mai aproape, dar nu era niciun post. Era ceva pe la o şcoală profesională din Codlea, de pe lângă fabrica Colorom. Eu trebuia să merg să fac cor cu cei care învăţau să amestece culori, chimicale şi altele. Totuşi, la cât am muncit în facultate, mi s-a părut… Şi aşa am venit la Botoşani, la Liceul de artă şi, fiind şi Filarmonica aici, mi-am zis că pot să colaborez cu ei.
– Şi aţi fost profesor, director la Liceul de artă, dirijor…
– Am fost profesor de orchestră, de muzică de cameră, de armonie, de contrapunct, de forme muzicale, de specialităţi de astea la care nu se prea bagă toată lumea, pentru că cei de la pedagogie nu intră în amănunt. Eu am sondat în toate. Am dirijat şi orchestra liceului şi, între timp, am început să colaborez şi cu Filarmonica.
– Câţi ani aţi dirijat orchestra Liceului de artă?
– Din 1974 şi până în 2014. 40 de ani.
– Şi aţi fost directorul Liceului…
– De la reînfiinţarea lui, de după Revoluţie, până în 1992. De ce? Am avut senzaţia în 1989 că toată lumea vrea o schimbare, dar am fost de o naivitate distrugătoare! Mi-am zis: „Aaa, toată lumea a aşteptat gura asta, bula asta de oxigen”. Pe naiba, nu aştepta nimeni nimic!
– Cum aţi ajuns director?
– Nu era visul meu să fiu director. Când s-a dezmeticit lumea, în ianuarie-februarie ’90, m-au ales director. Le-am zis: „Măi, oameni buni, eu, în această calitate, pot să semnez, pot să pun mâna pe ştampilă, dar hai să ne aşezăm toţi şi să vedem ce avem de făcut”. Şi atunci am decis să reînfiinţăm liceul, care fusese înfiinţat de 1957 de profesorul Gheorghe Holca. Am făcut adresă la minister, era Şora ministru (n.r. – filosoful Mihai Şora). Ne-a dat hârtia, dar problemele abia de aici au început să apară.
– De ce l-aţi numit „Ştefan Luchian”, în condiţiile în care, era şi este un liceu mai mult orientat spre muzică decât spre arte plastice?
– Eu m-am gândit la Ştefan Luchian, altul a zis George Enescu, dar Enescu este şi Academia de la Iaşi şi Filarmonica din Bucureşti. George Enescu este din judeţ, dar, până la urmă, hai să mai căutăm şi altceva. M-am gândit la Ştefan Luchian, pentru că el a făcut şi flaut. A făcut Arte plastice, dar a studiat şi la Conservator, unde a cântat la flaut.
– De ce aţi renunţat la funcţie în 1992?
– Pentru acelaşi motiv pentru care am vrut să renunţ şi în 1991. Eu am pornit să refac liceul, să recompartimentez clădirea, să fac anexa. Am ajuns la fază de machetă, cu desene, cu măsurători, cu tot, dar nu am putut să facem, pentru că birocraţia era aceeaşi ca acum. Mergeam la Inspectorat şi le spuneam: „Oameni buni, a fost Revoluţia, haideţi să facem chestia aceea”. Ei toţi erau aceeaşi şi se uitau la mine: „Ce să facem?” Şi atunci mi-am zis că un naiv ca mine nu cred că a mai existat vreodată sau or fi fost, dar nu mă interesa. Pentru mine a fost suficient câte castane am luat, câtă dezamăgire am putut să am. Eu credeam că toată lumea voia ceva nou, voia normalitate, să refacem ţara, dar nu.
– De ce spuneţi asta?
– Am avut probleme mari cu lumea. Liceul nostru se transformase în şcoală de cartier, Şcoala 6. Şi toată ştăbărimea din Marchian şcolariza nepoţii şi copiii la noi. Eu susţineam, însă, că suntem şcoală de muzică şi le-am spus: „Arătaţi-mi o singură şcoală din judeţul ăsta, care are mai mult de jumătatea bibliotecii plină de note muzicale. Daţi-mi un exemplu de şcoală plină de pianine. Pe tot mobilierul şi în toate dosarele de inventariere erau puse iniţialele LM, de la Liceul de Muzică şi nu le-am pus eu în noaptea asta, sunt aşa din ’60 şi ceva”. Aşa le-am luat piuitul. În vara anului ’90 am acţionat imediat ca să pot să transform şcoala în liceu de muzică, conform aprobării de la minister. Am mers la fostul nostru internat, unde a fost Policlinica cu plată, şi am făcut cinci săli în care am mutat clasele de cultură generală. Am ridicat băncile cu scripete şi, la deschiderea anului şcolar, am zis: „clasele cutare vor funcţiona acolo”. Mi i-am pus pe ăştia din Marchian pe cap. Toată ştăbărimea. Erau părinţi care lucrau la Sanepid, erau doctori şi s-au pornit ăia să mă sape. Iar eu eram singur. Am văzut că nu mă ajuta nimeni. Colegii veneau, îşi făceau serviciul şi plecau acasă. Cine să-mi dea o mână de ajutor? Nimeni! Din acest motiv mi-am dat demisia.
– Au trecut aproape trei decenii şi liceul este cam în acelaşi stadiu: fără sală de sport, fără săli de repetiţie, cu ateliere de pictură înghesuite…
– Exact! Cum se explică? Nimeni nu a investit.
– Prin mâna dumneavoastră au trecut numeroase generaţii.
– Am avut foarte multe generaţii bune în cei 40 de ani de muncă. Am avut foarte mulţi copii buni, care au ajuns foarte buni instrumentişti de ansamblu, de orchestră. De exemplu, un elev căruia i-am fost şi diriginte, e prin Olanda la una dintre cele mai mari orchestre, Sorin Orcinschi. Am avut şi pianişti foarte buni care au ajuns profesori prin Spania, prin America, concertmaeştri prin Sardinia, în Germania şi în Austria, chiar. Soliste de operă.
– De ce ar trebui un copil să facă muzică, să studieze un instrument?
– Muzica se inoculează în mintişoara unui copil şi îi face bine. Îl ajută să se ordoneze, pentru că un copil care cântă toată ziua, 1, 2, 3, 4 / 1, 2, 3, 4, îşi împarte timpul, îşi împarte o idee muzicală, care este o melodie, un cântecel pe care nu poate să-l cânte oricum dacă vrea să sune frumos. Trebuie să-l cânt aşa, trebuie să-l memorez. Muzica îi dezvoltă memoria, îi dezvoltă atenţia distributivă. Un copil de la pian cântă ceva cu mâna stângă şi altceva cu mâna dreaptă. Creierul lui nu se împarte în două, nu urmăreşte deodată două lucruri? Unde, la ce specialitate, se mai întâmplă acest lucru? Nu mai zic cât este de plăcut şi de frumos de ascultat muzica. Orice muncă este grea, şi tabla înmulţirii este grea, pentru că solicită. Repetarea nu le place copiilor.
– Dar nu sunt prea încărcaţi copiii făcând şi muzică?
– Este greşit pusă problema aşa, pentru că nu-i obligă nimeni pe părinţi să-i ducă pe copii la şcoala de muzică. Apoi, copiii sunt încărcaţi la cultură generală. Şi lupta aceasta a fost dintotdeauna. E foarte bine să facă şcoală, să facă şi cultură generală şi să facă şi muzică, dar nu vii cu cinci culegeri de matematică şi din toate le dai pagini întregi, la ăştia mici. Nepoţilor mei trebuie să le duc eu sau nevastă-mea ghiozdanul! Chiar aşa? Mai simplu ar fi să lucreze cu copiii în clasă. Eu, când predam armonia sau contrapunctul câte unul îmi zicea că nu a înţeles. Îl scoteam la tablă, nu-l sancţionam, nu-i dădeam 4, nu-l lăsam corigent sau repetent, ci îmi dădeam silinţa să-l fac să priceapă chestia aia de acolo.
– Cu ce instrument să înceapă să studieze copiii?
– Pianul este instrumentul cel mai complex, este un instrument armonic şi îi învaţă de la început să cânte cu acompaniament. El dă o imagine mai completă unei melodii. Pianul mai are şi avantajul că nu solicită copilul din punct de vedere fizic, nu trebuie un efort anume.
– Aţi colaborat cu Filarmonica…
– Am colaborat din 1977 până în 2013-2014. Ei au avut dirijorul lor, iar pe mine mă chemau de două-trei ori pe an, pentru concerte chiar şi cu solişti mari. Plus că mai făceam concerte-lecţii.
– Ce diferenţe aţi sesizat între instrumentiştii pe care i-aţi găsit în ’77 şi ultimii pe care i-aţi dirijat?
– Diferenţele sunt mărişoare. În ’77 erau foarte mulţi în orchestră din generaţiile vechi, care nu aveau studii de specialitate şi cântau de plăcere, din simţ. Foarte mulţi aveau cel mult Şcoala populară de artă. Era o doză mare de amatorism, dar aveau experienţă, lucraseră cu dirijori mari, Radu Paladi, care i-a învăţat notele. Acum, toată Filarmonica, cu mici excepţii, a trecut pe la mine, pe la orchestra şcolii. Fiecăruia i-am pus o notă sau o medie în cei 40 de ani.
– Cum vedeţi acum Filarmonica Botoşani?
– Nu mai dă nimeni doi bani pe cultură. Salariile sunt mici. Totul e dezorganizat, totul se marginalizează. Pe cine, de pe la Primărie sau Prefectură, a interesat aspectul cultural? A, i-aducem pe ăia şi vând două oale pe Unirii. Iar folclorul nu mai e ceea ce a fost, e comerţ.
– Botoşaniul ar trebui să trăiască prin cultură.
– Toată lumea e de acord, dar ne lipseşte spiritul francez sau german, dacă l-am avea am fi francezi sau germani. Noi suntem bine-mersi români, deci, suntem în sucul propriu, cu bunele, cu talentele, dar şi cu relele noastre. Nu ne adunăm, nu facem, nu ştim… Trăim într-un romantism tipic pentru noi. Da, e libertate. Uitaţi, umblă cu maşinile cu geamul deschis, cu boxele date la maxim. Copiii ăia nici nu-şi dau seama că peste câţiva ani nici nu vor mai auzi. Dar cine să le spună?
– De ce credeţi că au prins aşa de mult manelele?
– Pentru că au o structură, un suport ritmic foarte incitant. Au un ritm la bază foarte mobilizator. Dacă pui o manea vezi pe toată lumea cum face ceva, fără să le ceară cineva acel lucru. Te scoate din stare.
– Se spune că André Rieu „a manelizat” muzica simfonică. Dumneavoastră cum vedeţi acest lucru?
– În primul rând, se face o departajare arbitrară a muzicii în grea şi uşoară. Muzica este una singură. Dacă începi a spune cuvinte ca Beethoven, Brahms, îi blochezi pe oameni. Nu le spune chestia asta, dar pune-le muzica lor. La Spitalul de Psihiatrie se vindecă oameni sau se fac mai bine ascultând Vivaldi, Bach, Mozart. Grâul creşte mai bine, vaca dă mai mult lapte dacă îi pui muzică de Mozart, de exemplu. Este vorba de structura armonică, de sonoritate, de ceva care influenţează, pentru că muzica este primul lucru pe care-l face omul în viaţă. Când se naşte copilul ce face prima dată? Scrie versuri? Nu! Face: „Oaaa!” Ăsta este sunet. Este primul sunet, este uimirea lui, este teama lui de a ieşi dintr-o zonă cunoscută, de la călduţ, de la mama lui de acolo, în ceva nou. Exact asta este muzica: bucuria, uimirea. De prima dată când ieşi în lume cu muzica începi, cu sunetul. La ţară, cine l-a învăţat pe ăla să doinească în timp ce smulge buruieni pe câmp şi îi cântă ciocârlia? A venit Brahms sau careva să-i spună: „Cântă-mi o doină în do major?” El din durerea lui a îngăimat ceva din care s-a înfiripat o melodioară simplă sau de care o fi ea. Fără să aibă şcoală. Şcolarizarea deschide ochii asupra unor aspecte organizatorice ale muzicii, teoretizarea nu trebuie să fie obligatorie şi sper să nu ajungă. Ea este doar pentru cei care vor să aprofundeze.
– Deci, astfel de demersuri sunt bine venite?
– Da, pentru că fac muzica accesibilă, o aduce la nivelul general de percepţie. Scopul muzicii este de a relaxa, de a mobiliza.

+1 -0
se încarcă...