„Este nevoie de o rescriere obiectivă a istoriei unirii Moldovei cu Țara Românească””

0

Bogdan Caranfilof, profesor la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, consideră că faptele trebuie prezentate în spiritul adevărului istoric.

 

Reporter: – Care era situaţia Botoşaniului în preajma Unirii din 1859?

Bogdan Caranfilof: – Botoşaniul a fost la un moment dat, după Iaşi, cel mai important oraş al Moldovei. Din punct de vedere economic, Moldova a înregistrat un recul în perioada de după Unire, dar şi pe termen mediu şi lung, la fel ca şi Botoşaniul.

– Cum a evoluat regiunea noastră după Unire?

– A evoluat, din păcate, în sens negativ, din cauza politicilor guvernelor de la Bucureşti care nu au ţinut cont de specificul provinciilor şi care au neglijat întotdeauna, cu bună ştiinţă, Moldova. Au existat şi avantaje, dar, din păcate, punctual, putem spune că Moldova a înregistrat un recul şi din punct de vedere economic iar lucrul acesta se resimte până în zilele noastre. Moldova, deşi a dat dovadă de un altruism incredibil în timpul Unirii, fiind provincia care l-a ales prima dată pe Alexandru Ioan Cuza şi a acceptat Unirea, nu a primit, în schimb, mare lucru.

– Ce schimbări majore s-au produs în regiune după Unire?

– Cred că aici ar trebui să vorbim despre România, ca un tot, după Unire. În 1866, după abdicarea forţată a lui Cuza, a fost instaurată monarhia străină, a fost adoptată o constituţie liberală pentru epoca sa, ne-am obţinut independenţa, au apărut partide politice, instituţii moderne, dar, sigur, şi modernizarea asta o putem discuta şi punctual dacă aderăm sau nu la ceea ce Titu Maiorescu critica, faptul că civilizaţia noastră modernă consta de fapt într-o succesiune de forme fără fond sau dacă a fost cu adevărat o modernizare. Au fost schimbări majore pentru România ca un stat unitar şi implicit pentru Moldova, fără doar şi poate, pozitive, măcar în formă, dacă e să îl credem pe Titu Maiorescu, dar care, sigur, unele dintre ele şi-au produs până la urmă şi fondul. Vorbim de perioada de la Unire până la primul Război Mondial în care avem de a face cu acest proces de modernizare, care poate fi într-adevăr scrisă ca istoria unui eşec, dacă ne referim la chestiunea ţărănească, spre exemplu.

– De ce nu se vorbeşte despre mişcarea antiunionistă din anul 1866?

– A existat o mişcare, e greu de spus cât de puternică a fost, dar, în orice caz, nu e neglijabilă. Din păcate, la noi, istoria s-a scris sub imperativele momentului – fie a fost scrisă sub imperativul naţional şi atunci au fost eludate anumite aspecte, fie după aceea, în timpul comunismului, a fost scrisă în acord cu concepţia partidului care avea o viziune unică şi multe aspecte au fost trecute sub tăcere. A existat o mişcare destul de puternică. După unele calcule, Moldova era mai puternic dezvoltată decât Ţara Românească din punct de vedere economic. Ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în domeniul culturii, unde Moldova a fost întotdeauna covârşitor superioară, numai dacă ne gândim la marile spirite culturale ale epocii, de la Eminescu până la Iorga. Moldova s-a sacrificat în cazul Unirii, iar mişcarea separatistă din 1866 a fost una destul de importantă. Acea mişcare a fost susţinută de câteva sute de persoane, ceea ce pentru timpul respectiv, era o cifră destul de importantă. Unii istorici au încercat să acrediteze ideea că mişcarea ar fi fost susţinută de Rusia, care dorea despărţirea Principatelor, însă nu există nici o dovadă că ar fi fost implicată Rusia, ci a fost o atitudine a localnicilor exasperaţi de politica centralistă dusă după Unire şi în cadrul căreia Moldova a fost întotdeauna sacrificată. Moldova a pierdut an de an şi chiar în zilele noastre. În perioada interbelică Moldova nu avea nici un kilometru de drum pietruit, în zilele noastre în Moldova nu este nici un kilometru de autostradă. Întotdeauna Moldova a fost neglijată, dezavantajată, ţinută într-o stare de subdezvoltare, de sărăcie, ceea ce nu trebuie să o spunem într-un sens separatist, Doamne fereşte. Nimeni nu vrea ca Moldova să se desprindă de România, dimpotrivă. Există şi o mişcare la Iași, Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, care îşi propune să unească mai mult Moldova cu ţara, prin autostrăzi, prin intermediul unei dezvoltări sustenabile, durabile.

– Unii istorici susţin că decalajul dintre Moldova şi restul ţării a început să se producă din cauză că la Bucureşti a fost stabilită  capitala ţării.

– Alta ar fi fost situaţia dacă Iaşiul ar fi fost considerat a doua capitală a ţării. Moldovenii au cerut, nu neapărat ca Iaşiul să fie capitala ţării nou formate. Până şi Mihail Kogălniceanu, de pildă, era conştient de decalajele de dezvoltare care se instalaseră, dar pleda în continuare pentru o politică centralizatoare care să pună Bucureştiul în prim plan. E de neînţeles atitudinea unor oameni politici, unionişti fervenţi, dar care, în urma unirii, deliberat, au preferat să practice anumite politici care să ţină Moldova într-o situaţie de rangul al doilea, care să fie un fel de soră mai mică a Ţării Româneşti.

– Botoşaniul ar fi avut altă traiectorie dacă era stabilită capitala la Iaşi?

– Absolut, pentru că suntem în proximitatea Iaşiului. Iaşiul ar fi fost un pol de dezvoltare pentru întreaga Moldovă şi cu precădere pentru Botoşani.

– După 1859 Moldova a mai avut reprezentanţi în fruntea ţării?

– Foarte puţini. În ultimele trei decenii, cu excepţia puţin notabilă a lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a fost prim ministru în jur de două-trei luni, nici un preşedinte sau prim ministru nu a venit din zona Moldovei. Asta spune foarte multe. Iarăşi nu vreau să pledez pentru un soi de invidie regională sau un fel de luptă Moldova, Ardeal sau Muntenia, dar asta e o realitate. De la Cuza, care era moldovean, trecând prin monarhii care aparţineau unei dinastii străine şi prin regimul comunist, foarte puţini demnitari botoşăneni s-au aflat într-o poziţie majoră în statul român.

– Să revenim la rolul pe care l-au avut botoşănenii la Unirea Principatelor.

– Aici rolul cel mai important îi revine lui Nicolae Pisoski, un fiu de boier de origine poloneză, născut în Botoşani, care a urmat cariera armelor, context în care s-a cunoscut cu Alexandru Ioan Cuza şi au rămas prieteni foarte buni până la moartea acestuia. A fost paşoptist, revoluţionar, implicat activ în diaspora care s-a creat după înăbuşirea mişcării revoluţionare din Moldova din 1848. Gestul cel mai important pe care-l asociem întotdeauna cu Pisoski, a fost în 1859, în cadrul Partidei Naţionale din Moldova, la Iaşi, unde se discuta despre nominalizările pentru domnitorul Moldovei. Erau mari neînţelegeri, se ajunsese la o listă de peste 30 de nume, printre care Vasile Alecsandri şi Costache Negri şi în momentul acela, aici sursele sunt contradictorii, dar se pare că Pisoski ar fi ordonat încuierea uşii, ar fi scos, după unii, un pistol, după alţii,sabie, şi a ameninţat că dacă nu se va ajunge la un consens îi va împuşca sau îi va tăia cu sabia pe toţi, după care el l-a propus pe Cuza, în spiritul prieteniei pe care o avea faţă de acesta şi numele a fost acceptat pentru că Alexandru Ioan Cuza era relativ neutru în raport cu taberele care se creaseră acolo. Putem spune că, în mare măsură, Cuza datorează tronul de domnitor al Moldovei şi ulterior al Ţării Româneşti gestului făcut de Nicolae Pisoski. Se pare că Pisoski se ocupa cu diverse numiri în funcţii de stat, a încercat să facă forme legale pentru copiii lui Cuza pe care-i avea cu Maria Obrenovici. Elena Cuza povesteşte într-un interviu în 1909, cu câteva luni înainte să moară, de faptul că Pisoski a avut un rol important în alegeri, dar şi despre faptul că la abdicarea lui Cuza, în 1866, a fost singurul care a venit la Palat, a încercat să se opună, a tras chiar un foc de armă, dar a fost repede dezarmat. Pisoski l-a urmat pe Cuza în exil şi a revenit după 1873, an în care Cuza a murit şi a stat la moşia lui din Botoşani, casa încă mai există, vizavi de Muzeul Judeţean şi, din păcate, nu se ştie nici măcar data morţii. A murit undeva spre sfârşitul secolului XIX. Întotdeauna actul Unirii va fi legat de numele botoşăneanului Nicolae Pisoski, motiv pentru care, sigur, trebuie să ne mândrim.

– De ce a rămas aproape necunoscut rolul lui în Unirea Principatelor?

– Pentru că nu a fost un personaj de prim rang, nu a ieşit în faţă niciodată. Din această cauză documentarea asupra vieţii lui e foarte greoaie. Nu a lăsat foarte multe urme pentru istorici. Istoricii privilegiază situaţiile pe care le cunosc, personajele binecunoscute, ori Pisoski nu a deţinut funcţii în statul român. Nu a făcut parte din Guvern sau Parlament. El era un om important al epocii sale, dar un om, să zic aşa, din culise, cunoscut pentru contemporanii săi, dar iată, din păcate, mai puţin cunoscut de cei care i-au urmat şi în special de istorici. Din cauza asta s-a scris foarte puţin despre Pisoski. Nu există o biografie a lui. Există un studiu a lui Ionel Bejenaru, foarte scurt, de şase pagini, despre activitatea sa ca revoluţionar paşoptist şi câteva menţiuni, în anumite lucrări dedicate domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

– Care au fost factorii principali care au rupt regiunea Moldovei de restul ţării?

– În primul rând faptul că România, imediat după Unire, a adoptat modelul de conducere francez, un stat naţional unitar, fără nici o urmă de autonomie locală, de descentralizare sau, Doamne fereşte, de federalizare. În România au fost înăbuşite aceste tentative tocmai pentru că noi eram un stat nou apărut pe harta Europei, un stat fragil, la confluenţa a trei imperii, Ţarist, Austriac şi Otoman. Conducătorii au considerat că e foarte importantă coeziunea, unitatea naţională şi astfel au fost înăbuşite deliberat orice încercări de a da un specific local Moldovei sau de a da mai multe puteri organelor administrative locale. Această politică a continuat şi în perioada interbelică, nu mai spun în timpul comunismului şi continuă, din păcate, și în ziua de azi. Toate politicile se elaborează la Bucureşti şi sunt valabile pentru tot restul ţării. România trebuia să fie întotdeauna un tot unitar, nu existau provincii, nu exista o fizionomie aparte, distinctă a provinciilor istorice. S-a pornit cu această politică de centralizare excesivă dusă de la Bucureşti, poate, să zicem, dintr-o anumită perspectivă, motivată în timpul Uniri, dar s-a continuat şi a fost potenţată mereu şi în perioada modernă ulterioară şi perioada interbelică şi cu precădere în perioada regimului comunist care nu admitea nici o fisură a statului naţional unitar român. Şi în zilele noastre e un subiect destul de sensibil cel al autonomiei locale, cel al dezvoltării specifice pentru că există „problema” minorităţii maghiare, care îngrijorează sau alimentează anumite sensibilităţi în cadrul politicii româneşti şi atunci e dificil de vorbit despre o descentralizare eficientă care să permită regiunilor, precum Moldova, să strângă mai multe resurse pe care să le folosească pentru propria dezvoltare.

– Cât de uniţi mai suntem la 162 de ani de la Unirea Principatelor?

– Din punct de vedere politic, nu cred că se mai pune problema, nu mai suntem în perioada interbelică atunci când eram ameninţaţi de tendinţe revizioniste. Mă îndoiesc că se mai pune problema separării Ardealului, de pildă, sau faptul că Ungaria complotează. La nivel de coeziune a societăţii, e greu de dat un răspuns. Problema e mai mult de ordin sociologic. Ne unesc anumite aspecte, precum apartenenţa la naţiunea română, limba, religia, trecutul istoric. Ne despart alte probleme, cele mai multe dintre ele de actualitate, precum apartenenţa politică sau viziunea asupra politicilor de stânga, de dreapta, de mediu, de sexualitate. Dar cred că e normal în cadrul oricărei societăţi să existe o pluralitate de opinii pentru că, în fond, se spune că din ciocnirea ideilor se naşte adevărul. Din punct din vedere al românismului, nu cred că există vreo problemă. Cred că am ajuns la nivelul unei societăţi omogene. Faţă de alte naţiuni, putem spune că românii sunt extrem de omogeni şi din punct de vedere naţional şi lingvistic şi din multe alte puncte de vedere.

– Ce părere aveţi despre mişcarea unionistă. Mai este posibilă Unirea Republicii Moldova cu România?

– Pe termen scurt, nu cred, pentru că sunt multe dificultăţi. În primul rând, în Moldova există o puternică atitudine contra Unirii. Unirea nu se poate realiza doar din punct de vedere politic, aşa cum era posibil altădată. Ar trebui să existe o dorinţă extrem de puternică atât la nivelul României cât şi al Republicii Moldova ceea ce se pare că după atâţia ani de ocupaţie rusească e destul de greu de realizat. Asta nu înseamnă că noi trebuie să renunţăm la acest deziderat. E bine să-l avem ca ţel. Acum rămâne de văzut modalitatea concretă de înfăptuire. Poate mai degrabă vom fi într-un anumit orizont de timp în Uniunea Europeană şi atunci vom aplica alte politici de coeziune şi de unitate, dar nu ştiu dacă o unire propriu zisă cu Republica Moldova va fi posibilă. Eu unul mă îndoiesc că este posibilă, cel puţin pe un orizont cât de cât clar de timp.

– Am văzut că susţineţi că scrisul istoric este tributar unor clişee, unor sentimente naţionaliste.

– Nu spune nimeni că istoricul, ca persoană nu poate fi patriot, dimpotrivă, dar atunci când scriem istoria trebuie lăsate la o parte sentimentele naţionale. Istoria trebuie scrisă aşa cum a fost, asta e părerea mea şi sigur că în Occident asta se întâmplă de mult timp, dar la noi încă există o cerbicie, o rezistenţă destul de înverşunată în a scrie istoria conform unei grile proprii de interpretare a trecutului care trebuie mereu să alimenteze sentimentele de patriotism. Și atunci lucrurile incomode, fie sunt trecute cu vederea, fie sunt minimalizate, în timp ce jumătăţile de adevăr sunt potenţate. De pildă, după Revoluţie nu s-a scris nici o lucrare despre Alexandru Ioan Cuza. Rămân monografiile lui Xenopol, ale lui Giurăscu, dar nici un istoric nu s-a încumetat să realizeze o istorie obiectivă. Inclusiv în problema Unirii trebuie să ne aplecăm cu mai multă atenţie, chiar şi asupra problemei separatiste care a existat. Istoria nu judecă, noi doar constatăm faptele, încercăm să le înţelegem, să le explicăm şi atâta tot. Au existat oameni, de pildă Gheorghe Asachi, care au văzut în Unire un pericol pentru dezvoltarea Moldovei şi au avut, măcar parţial, dreptate. Ei nu trebuie nici condamnaţi, nici judecaţi din punctul acesta de vedere, ci doar trebuie să explicăm faptele în contextul lor. De asta, din păcate, istoriografia noastră nu se compară sub foarte multe aspecte cu ceea ce se întâmplă în Occident, unde de zeci de ani s-a trecut la scrierea unei istorii cât de cât obiective, în măsura în care poate fi istoricul obiectiv. De asta există şi ambiguităţi în jurul caracterului de ştiinţă al istoriei, că nu operăm cu fapte exacte. La istorie nu putem, de pildă, izola o revoluţie, vedem care au fost cauzele, contextul, cum s-a desfăşurat, care au fost consecinţele şi după aceea să aplicăm această grilă tuturor revoluţiilor. Nu. Fiecare eveniment din istorie e unic. De asta istoria nu se repetă. Sigur, există similitudini între lucruri, între evenimente, însă fiecare fapt este unic. Revine pe urmă sarcina istoricilor de a reconstitui, dar niciodată având certitudinea că într-adevăr am acoperit tot ceea ce s-a întâmplat atunci. De asta noi, de fapt, scriem istorii, nu istorie. Istoria e una, s-a întâmplat odată aşa cum a fost, iar noi venim acum şi scriem istorii asupra acelui eveniment, din diverse puncte de vedere. Astea oricum sunt dificultăţi obiective, dacă vreţi, în scrierea istoriei. Dar dacă mai adăugăm la asta şi o viziune proprie, naţionalistă, subiectivă, care poate fi inerentă naturii umane, dar care este bine înrădăcinată, din păcate, în spiritul istoricilor noştri, atunci nu vom ajunge la nici un rezultat. De asta întreb, scriem istorie ca să gâdilăm orgoliul naţional şi să alimentăm sensibilităţi naţionale sau scriem istoria începând să o reconstituim aşa cum a fost, în măsura posibilului? Consider că asta este cea mai mare problemă – este necesară şi o rescriere a istoriei Unirii şi, din punctul acesta de vedere, cu accentul pus pe ceea ce s-a întâmplat cu Moldova după Unire, într-un mod nemeritat, asta repet, nu într-un sens de antipatriotism, separatist, ci doar în sens istoric, obiectiv şi concret, în spiritul adevărului istoric.

Deja ai votat!
se încarcă...