„Am condus teatrul cu o mănuşă de catifea”

Traian Apetrei spune că avem o foarte mare problemă pentru că la bugetari nu se plătesc salarii proporţional cu realizările, acesta fiind şi motivul pentru care sunt oameni care lucrează de zece ani la proiectul reabilitării teatrului şi care ar întinde-o aşa până la pensie

Traian Apetrei, deţinătorul celui mai lung mandat din istoria modernă a Teatrului „Mihai Eminescu”, spune de ce am eşuat cu reabilitarea sediului, dar şi cu alte proiecte.

Reporter: -Fotoreporter, redactor şi apoi director la ziarul „Clopotul”, absolvent al Facultăţii de ziaristică cu media maximă, Secţia televiziune, director al ziarului „Gazeta de Botoşani”, realizator de emisiuni şi director la televiziunea locală, director al săptămânalului „Viaţa Botoşanilor”, consilier municipal. Sunt câteva coordonate ale activităţii dumneavoastră. În urmă cu aproximativ 16 ani aţi fost numit director al Teatrului „Mihai Eminescu”…

Traian Apetrei: -În anul 2006, într-una din zile, în care scriam un text pentru ziarul pe care-l aveam, „Viaţa Botoşanilor”, m-a sunat primarul Cătălin Flutur şi m-a întrebat dacă nu vin director la teatru. Eram consilier municipal şi membru în Consiliul artistic al teatrului. Atunci teatrul era mai în fiecare zi prezent în paginile presei locale, cu fapte negative, care şifonau imaginea instituţiei. M-a sunat şi Volin Costin şi, în cele din urmă, am acceptat să vin la conducerea teatrului. Deci, contrar a ceea ce cred unii, nu m-am înghesuit pentru această funcţie, nu am dat deoparte pe nimeni pentru această funcţie. Am venit la teatru şi iată s-au împlinit aproape 16 ani în care am condus această instituţie. Este, de fapt, cel mai lung mandat din istoria modernă.

-Şi a venit vremea bilanţului.

-Deşi am venit pe o adversitate la un moment dat, adică a fost o părere că „domnule, e o soluţie de moment, până unii colegi îşi vor rezolva nişte probleme juridice şi, sigur, pălăria e prea mare pentru Traian Apetrei”. Nu a fost să fie aşa. Primarul m-a susţinut ca în continuare să lucrez aici. Sunt ferm convins că şi prin teatru putem încerca să facem viaţa mai uşoară celor din jurul nostru. Să lucrezi pe sufletul omului este foarte anevoie, dar am făcut-o. S-au scris nişte cărţi, am dat o anume direcţie cu Ştefan Cervatiuc, acea istorie a teatrului din Botoşani, în trei volume. La vremea aceea nu multe teatre din ţară aveau o istorie, cu sprijinul, sigur, al Consiliului Muncipal, al tuturor primarilor care s-au succedat, al Consilului Judeţean, într-un rând. Am înfiinţat atunci Asociaţia „Amfiteatru”, într-o formă care îngăduia accesarea de fonduri din proiecte culturale. Apoi am marcat 100 de ani de teatru în limba română, 100 de ani a teatrului în această formă. Au fost participări la festivaluri şi câte nouă-zece participări pe an. Am încercat o îndreptare şi înspre Vestul continentului, am fost la Avignon în festival, în Egipt, am fost şi Turcia. Teatrul a avut o misiune pe care vreau să cred că am onorat-o pentru românii din Ucraina, Cernăuţi îndeosebi, din Republica Moldova, de la Soroca, Chişinău, până în Sud la Cahul. Am mai avut microstagiuni în Italia, la Veneţia, în vreo două rânduri. Am adus până la ediţia a X-a – a XI-a „Zilele Teatrului”, în care publicul a putut vedea şi producţii deosebite ale teatrelor îndeosebi din Moldova, am avut şi oaspeţi importanţi din generaţia de aur a teatrului de la Botoşani. Costică Adam a mai scris în continuare şi alte cărţi, arătând atmosfera interioară din teatru. Ne-am preţuit actorii, câţi au mai rămas, din generaţiile trecute. Ce să spun, privind în urmă, mereu am fost preocupat să nu retez entuziasmul celor cu care lucrez.

-Cum au fost aceşti ani?

Am condus teatrul cu o mănuşă de catifea, pe cât s-a putut. 15 ani am mers destul de bine. Mă rog, anul din urmă au fost oarece probleme pentru reaşezarea lui într-o altă formă. Toată lumea a preţuit echilibrul, şi comunitatea, şi spectatorii şi această idee pe care am adus-o că un spectacol de teatru este oferta scenei pe de o parte, şi rezonarea publicului, pe de altă parte, faţă de ceea ce i se propune. Adică o preţuire şi mai apăsată decât era până acum a publicului, pentru că se petrec aici fenomene importante. Teatrul a devenit, spun în linii generale, tot mai preocupat de performanţă, de crearea unui standard foarte ridicat în rândul profesioniştilor, a criticii, a comentatorilor de teatru, în vreme ce publicul, din păcate spun, ca masă, nu totdeauna e preocupat. Preocupările de acumulare de bunuri, de resurse financiare au devenit prioritare. Este anevoie să ţii publicul în jurul acestui fenomen, dar, repet, a fost absolut necesar. Am resimţit din plin, că a fost în bună măsură un secol al regizorilor, în sensul că regizorii sunt directori de scenă în jurul cărora se învârt toate cele şi directorul se ocupă de amănunte administrative şi de acest mecanism complicat cu puseuri de orgoliu exacerbat, pentru că fiecare vrea să-şi vadă împlinirea profesională.

-Ce ne puteţi spune despre proiectul vizând reabilitarea teatrului?

-În perioada în care am condus teatrul, a fost, din păcate, ratată reabilitarea clădirii teatrului. Proiectul avea o formă, de cinci milioane de euro, atâta era valoarea maximă. Birocraţia excesivă a făcut să ieşim din termene şi, după aceea, anumiţi factori de decizie au socotit că dacă tot dărâmăm o parte din clădire, s-au ascuns îndărătul unei fraze – „hai să îl facem aşa cum a fost iniţial, adică fără acel amfiteatru accentuat”, cu o altă configuraţie, care a scumpit lucrările, a dus la deteriorarea rezistenţei şi a făcut ca buna credinţă a unor oameni care s-au străduit, parlamentari, primari, oameni ce nu înţeleg ca o reabilitare aparent simplă să dureze atât de mult, să fie nemulţumiţi. Nu mai spun, de o generaţie de actori care poate şi-a depăşit vârful carierei jucând în această improvizaţie, în aceste amenajări oarecum primitive şi trebuie să mulţumesc şi celor din compartimentele tehnice care au făcut aceste amenajări la Casa Tineretului şi actorilor, care au acceptat, pentru că pe unde mergem vedem fel de fel de scene, cu o scenotehnică performantă, ori acasă sunt aceleaşi reflectoare de la 1900.

-Totuşi, unde s-a greşit cu acest proiect?

-În primă fază, la momentul demarării lucrărilor, conducerea teatrului a fost exclusă din tot proiectul. Marea problemă a fost lipsa de fermitate. Intervenind atât de major în structura clădirii, aceasta a fost şubrezită, cu bună ştiinţă. S-au făcut nişte lucrări de consolidare pe care nu putea să le plătească nimeni, nu existau în niciun proiect.

-Dar puteau fi asigurate fonduri de la bugetul local.

-Din capul locului a fost lipsă de fermitate. Psihologic, cine a mizat pe aşa ceva, a mers pe ideea, „fiind o clădire, o să găsească ei bani”. Ei, uite că nu s-au găsit bani.

-Mulţi botoşăneni spun că teatrul nu e o centrală nucleară, este o clădire pe care înaintaşii noştri au făcut-o în doi ani…

-Da, au găsit şi bani proprii şi efort şi entuziasmul de a dărui comunităţii o clădire. Ori, acum, s-a găsit că asta e o posibilă sursă de afacere…

-În 2014, la demararea lucrărilor la teatru, aţi spus „asistăm la un moment istoric”.

-Am spus-o şi acum, într-un cuvânt pe care l-am rostit la predarea puterii, ca să zic aşa. Sigur că ar fi fost frumos să închei perioada asta cu tăiatul panglicii, plecam cu sufletul împăcat că am făcut ce se putea face. Pentru că am primit milioane de întrebări în toţi aceşti ani: „când e gata teatrul?”, neştiind nimeni că, de fapt, directorul teatrului nu poate face absolut nimic pentru bunul mers al lucrurilor. Din păcate, în lumea bugetară românească nu există o reglementare care să aşeze motivaţia proporţional cu efortul. Dacă li se spunea de la început specialiştilor implicaţi în proiect, „îţi iei salariul dacă termini următorul lucru până la data de…”, sigur că altfel ar fi stat lucrurile. Aşa, în preocupările unora, această lucrare poate fi dusă până când vor ieşi ei la pensie. Şi vin alţii şi spun „noi tot lucrăm la teatru”. Când îi întrebi ce fac, răspund „lucrăm la teatru”. De zece ani? „De zece ani şi mai lucrăm zece”, pentru că nimeni nu le spune că nu le dă salariul dacă nu fac un anume lucru.

-Aţi fost consilier local. Ce părere aveţi de activitatea actualului Consiliu Local?

-Se cheltuie foarte multă energie pe discuţii fără rezultate. Acest consiliu şi precedentul au avut câte un lider care, mă rog, a dat o anumită turnură evenimentelor. Prea mult auzim doar despre aceste gâlcevi locale. Sunt de fapt un fel de furtuni într-un pahar cu apă. M-aş bucura dacă în paginile unei publicaţii am găsi mult mai multe informaţii despre Camera de Comerţ, despre legăturile comerciale, despre sprijinirea întreprinzătorilor, despre înfiinţarea unor unităţi de producţie. Deşi e greu. Ce ar mai putea fabrica românii la ora actuală ca să fie cât de cât competitivi, pentru că am venit târziu la masa bogaţilor. Noi ne tocăm şi ne umplem zilele şi nervii cu micile chestii, asfaltăm de şapte ori trotuarul din faţa Parcului Eminescu. Când eram consilier local, mi s-a reproşat că nu sunt în pas cu vremea, când am spus că nu e soluţia potrivită pentru trotuare, deoarece se strecoară apa printre „biscuiţii” ăia în primăvară şi-i aruncă afară. Toată lumea face borduri şi „biscuiţi” pentru trotuare şi marile afaceri îşi au sorgintea aici. Ni se aduc pe rol tot felul de mărunţişuri, ca să nu vedem cum funcţionează manevre de astea nefireşti, pur şi simplu.

-Ce planuri aveţi?

-Să mă întorc mai mult la scris. Întâmplările din copilărie au parfumul lor. Un alt proiect îi vizează pe seniorii botoşăneni care au făcut ceva la vremea lor, dar care au fost daţi deoparte într-o manieră de-a dreptul brutală. Românii nu prea ştiu să spună „mulţumesc frumos”. Adică generaţii întregi au avut bunăstarea familiei, un loc de muncă, un loc de trai graţie eforturilor şi viziuniii unor conducători care, realmente, au făcut mult pentru zona Botoşanilor. Şi aceşti oameni, din păcate, sunt aruncaţi la margine, uitaţi. Vreau să vorbesc despre ei, fie prin scris, fie prin intermediul tehnologiilor astea moderne, ca să înţeleagă cei care vin că lumea nu începe cu ei. Mai mult, lumea cu adevărat occidentală arată altfel. Noi privim doar la potlogăriile din suburbii. Eram într-un turneu prin nordul Italiei şi la vârful politicii era un anumit spectacol, dar lumea îşi vedea de treabă. În trenurile care îi aduceau de la serviciu fiecare îşi vedea de cartea lui, de laptopul lui, nimeni nu se agita, nimeni nu vorbea tare, nimeni nu arunca cu sticla de bere. Era o normalitate. Lumea nu trăieşte atât de agitată ca la noi.

-Spunea cineva că noi, românii, o să trăim mai bine când o să încetăm să ne facem rău unul altuia.

-Suntem pierduţi pur şi simplu. Ai impresia că de aici începe sfârşitul lumii, capătul pământului. Ar trebui să mai punem şi noi frână la aceste lucruri, care altminteri ne copleşesc. Fiecare vrea să conducă, să aibă zona lui în care să bată cu pumnul în masă, să decidă. Noi am făcut din democraţia asta un haos, o motivare a haosului care s-a creat, ori, în afară, regulile societăţilor comerciale, ale întreprinderilor, sunt clare. Dacă nu le respecţi, ai plecat acasă. Ori la noi, ne mângâiem pe creştet unii pe alţii şi ne scufundăm toţi.

 

 

Deja ai votat!