Copilăria „beton” a generaţiei cu cheia la gât (I)

2

Generaţia celor născuţi până în anii’80 a trăit din plin paradoxul comunismului – o perioadă plină de privaţiuni, dar şi o copilărie de povestit urmaşilor.

 

Fac parte dintre cele câteva milioane de locuitori ai României care se regăsesc sub sintagma „decreţeilor”, deşi termenul poate să pară puţin maliţios. Prefer să folosesc, pentru mine şi cei născuţi între sfârşitul anilor ’60 şi anii’80, termenul de „generaţia cu cheia la gât”. Am prins şi perioada relativei liberalizări din timpul regimului Ceauşescu, dar şi ultimul deceniu de comunism, o perioadă cruntă, plină de privaţiuni, de care nostalgicii comunismului şi ai lui Ceauşescu par să fi uitat. Cu toate aceste lipsuri, pot spune că am avut o copilărie „beton” şi la propriu şi la figurat. Beton, pentru că-mi voi aminti cu plăcere de anii copilăriei, ai adolescenţei şi începutului de tinereţe, dar şi pentru că, orăşean fiind, am crescut printre betoanele blocurilor ridicate la bucată, din prefabricate.

 

De la fotbal printre balansoare şi lapte gros, la gropcica şi la perete

 

Ca şi în cazul copiilor de astăzi, venirea vacanţei mari, cea de vară, era una dintre cele mai aşteptate perioade. Cu părinţii la serviciu, cu micul dejun pregătit pentru orele târzii ale dimineţii, când deschideam ochii, şi cu nelipsita cheie legată cu o aţă mai groasă, astfel încât să o putem petrece pe după gât, întregul univers era al nostru. Nu aveam telefoane mobile, iar la telefoanele cu disc, pe care sigur vi le amintiţi, părinţii puneau un lăcăţel, astfel încât era aproape imposibil să „sunăm” adunarea. Cu toate acestea, o făceam, prin mijloacele şi semnalele pe care le inventam şi le cunoşteam semnificaţia. Era suficient ca unul dintre noi să iasă în faţa blocului, să dea semnalul convenit (un anumit număr de bătăi din palme, un fluierat sau sunetul asemănător celui al cucului, scos prin suflarea aerului în micul orificiu dintre palmele împreunate) şi în jumătate de oră gaşca se reunea în aer liber.

Cam care erau jocurile cu care ne delectam, într-o perioadă în care singura televiziune, TVR, transmitea doar două ore de program, de la 20.00 la 22.00, iar calculatorul, telefonul mobil, consolele şi xbox-urile nu numai că nu existau, dar erau de neimaginat că vor putea exista cândva? Simpla lor enumerare ocupă un spaţiu mai mult decât generos, totuşi le voi aminti pe cele mai populare dintre ele: 7 sau 9 pietre, baba oarba, maţele încurcate, ascunselea, fotbal pe terenul de joacă, în care trebuia să driblăm atât adversarii, scrâncioburile şi balansoarele în care se jucau cei mici, dar şi pensionarii ale căror geamuri cădeau „victime”, nu o dată, şuturilor prost direcţionate, flori, fete, filme sau băieţi, raţele şi vânătorii, coarda, şotron, lapte gros, mima, ţurca, ţară, ţară vrem ostaşi, telefonul fără fir, caş, leapşa, gropcica, americuţa, la perete etc.

Unul dintre cele mai amuzante era jocul maţelor încurcate, în care ne prindeam de mâini, aşezaţi în cerc, după care, fără să ne desfacem mâinile, începeam să ne încurcăm, cu mâna peste sau sub picior, piciorul peste capul vecinului, încât la un moment dat nu mai ştiam care suntem noi şi care vecinii noştri. Un alt copil stătea cu spatele în timp ce noi ne încurcam, iar la semnalul nostru venea şi încerca să ne descâlcească. Dacă reuşea, intra el în cerc, iar cel descâlcit ultimul îi lua locul pe margine.

Acesta era unul dintre jocurile „nevinovate”, dar erau şi jocuri, să le spun periculoase, pe care le practicam mai ales în spatele blocurilor. Unul era gropcica. Săpam o mică groapă în pământ, apoi de la o anumită distanţă aruncam, pe rând, cu monede de 15 sau 25 de bani, încercând să nimerim în groapă. Cel a cărui monedă nimerea prima groapa strângea toţi banii ce fuseseră aruncaţi până atunci. Era şi o tehnică de aruncare, moneda trebuia ţinută între degetul mare şi cel arătător, iar în momentul aruncării monedei i se imprima o uşoară mişcare de rotaţie, prin răsucirea ei, concomitent cu aruncarea, dinspre degetul mare spre cel arătător.

Americuţa se juca punându-se jos o monedă de 5 bani, după care fiecare, din picioare, dădea drumul la o monedă de 15 sau 25 de bani (depindea cum se stabilea de către jucători) încercând ca moneda aruncată de el să încalece oricare dintre monedele de jos. Primul care reuşea asta lua întregul pot. Şi aici mişcarea era una îndelung exersată. Moneda se lansa din dreptul pieptului, fiind ţinută între arătătorul mâinii stângi şi degetul mare al mâinii drepte (cazul dreptacilor). Ne aşezam deasupra monedei/monedelor de jos, luam linia de ochire, iar în momentul lansării imprimam monedei o mişcare de rotaţie, prin retragerea concomitentă a celor două degete. Se juca pe pământ, dar de multe ori alegeam cimentul, unde era mai greu să încaleci monedele şi astfel jos se aduna o sumă mărişoară pentru buzunarele noastre. Se aduna „masă”, cum spuneam noi.

La perete se aruncau monede, de la o anume distanţă, iar cel care nimerea cel mai aproape de perete lua banii celorlalţi.

 

1 mai muncitoresc, 23 august – raiul prăştiaşilor şi al tuburilor cu săgeţi

 

Sărbătorile comuniste, de genul 1 mai sau 23 august ne ofereau prilejul unei alte „îndeletniciri” mai mult sau mai puţin nevinovate. Din sârmă mai groasă izolată confecţionam praştii, unul dintre cele mai importante auxiliare fiind elasticul de la…chiloţi sau pantalonii de trening. Desfăceam elasticul şi scoteam din el micile fire elastice. Praştia avea forma literei Y. Tăiam cu briceagul de jur împrejur, izolaţia de plastic de la capetele de sus, scoteam căpăcelele, legam firul de elastic de capetele de sârmă, apoi puneam la loc acele căpăcele. Muniţia consta fie din sârmă izolată mai subţire, cam de un cm lungime, pe care o îndoiam în forma litere V, fie din bolduri pe care le îndoiam tot în forma literei V.

Alţii dintre noi făceam din tuburi de PVC (le găseam pe şantiere, după plecarea muncitorilor, în ele se puneau firele de la instalaţia electrică) lansatoare de cornete fabricate din hârtie, după o tehnică migăloasă, pentru că acel cornet trebuia să încapă pe ţeavă. Mulţi dintre noi lipeam cu scotch sau cu izolirband sau cu leucoplast mai multe asemenea ţevi, închipuind o mitralieră, iar în locurile de îmbinare prindeam cât mai multe cornete. Câteodată, sacrificam şi pistolul cu apă şi treceam ţeava tubului prin ţeava pistolului, astfel încât ce ieşea să semene cât mai mult cu o armă.

Astfel echipaţi plecam în parcul mare, la vânătoare de baloane. Ascunşi pe după copaci, luam la ţintă baloanele pe care le fluturau în vânt copiii mai mici, amuzându-ne grozav când acestea pocneau, spre marea mirare şi spaimă a copiilor şi a mămicilor (aici foloseam, de regulă, praştia). Cât despre tuburi, încingeam adevărate bătăi în cartier, pe echipe, regula fiind să ţintim de la umeri în jos. Cel nimerit ieşea din joc.

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

+0 -0

2 COMENTARII

  1. Exceptind libertatea de a umbla s-au muncii , in conditiile cunoscute , prin lume , tinerii cu conditii modeste de viata tot la invatatura si ordine sunt obligati , care nu respecta devine cazatura . Trebuie sa tinem cont si de evolutia tehnico-stiintifica a lumii , si nu cred ca orinduirile mai aproape de totalitarism nu se adaptau schimbarilor , avem chiar cazul RUSIEI . Oricum tinerii de atunci aveau orientari in educatie ptr. patriotism , respectul parintilor , autoritatilor si a semenilor care-i inconjurau , in majoritatea cazurilor dedindu-se la activitati care le accentuau personalitatea demna si omenoasa . Nu contest ca factorii de raspundere nu ar urmarii aceleasi criterii in educatie si acum , insa prea putin se reuseste , cazurile majoritare de rateuri sunt foarte bine cunoscute de ce sunt .

se încarcă...