one × 4 =

A password will be e-mailed to you.

Părăsim sfera muzicii pentru a păși în domeniul complex al artelor plastice (pictură, sculptură, desen, gravură, fotografie). Încă din vechime, creatorii de artă plastică lucrau în „ateliere”. La origine, cuvântul pare a nu avea nicio legătură cu artele. Conform „dexonline.ro”, prin atelier se înțelege un „local înzestrat cu uneltele sau mașinile necesare, în care se desfășoară o activitate meșteșugărească organizată”. Termenul ca atare s-a format în limba franceză din cuvântul „atelle”, derivat din latinescul „astula” = bastonaș, termenul francez însemnând, deopotrivă, jug, dar și scândurică, rest rămas prin prelucrarea lemnului. Așadar, la origine atelierul era, cel mai probabil, un loc în care se practica tâmplăria, adică prelucrarea lemnului, o încăpere cu resturi sau bucățele de lemn rămase, printre altele, și de la confecționarea jugurilor, adică a dispozitivelor de lemn care se pun la gâtul animalelor de tracțiune pentru a putea trage carul, căruța sau plugul. Așa se face că din termenul atelle derivă și cuvântul atelaj (în franceză attelage). Ulterior, prin extinderea sensului, atelierul a ajuns să desemneze și locul în care lucrau creatorii de artă plastică, dar și școlile de pictură, sculptură sau arhitectură ale maeștrilor Renașterii. Unul dintre cele mai cunoscute ateliere renascentiste a fost cel din Florența, al lui Andrea Verrocchio, la care au ucenicit, printre alții, Leonardo da Vinci, Domenico Ghirlandaio ori Sandro Botticelli. Ulterior, Ghirlandaio își va forma propriul atelier, cel mai renumit ucenic al său fiind Michelangelo Buonarroti.

Rămânem în atelierele Renașterii, mai precis în cele de pictură și constatăm că una dintre cele mai des întâlnite piese din inventarul acestora era “șevaletul”, adică suportul de lemn, de obicei cu trei picioare, pe care era așezat cadrul cu pânza pe care se picta. Sensul primar al termenului este “căluț” și el provine din diminutivul francez al cuvântului cheval (cal), adică din “chevalet” =căluț.

Unul dintre genurile artelor plastice este cel al “miniaturilor” (opere de artă plastică, mai ales picturi, de dimensiuni reduse, lucrate cu multă finețe și minuțiozitate). Cuvântul s-a format în limba italiană, plecând de la numele oxidului sau roșului de plumb (în italiană “minio”, în latină “minium”, în română “miniu”). Miniatura era un desen sau o pictură de manuscris al cărei nume vine de la roșul de “miniu” cu care se scriau unele litere, de regulă inițiale ale unor cuvinte, sau cu care se colorau anumite ilustrații la text. Manuscrisele bizantine de secol XIV-XV sunt ornamentate cu astfel de desene care vor fi preluate, ulterior, și în restul Europei, nu numai în lucrări bisericești, ci și cărți laice.

Odată cu generalizarea tiparului, miniaturile au fost înlocuite de gravurile pe lemn sau metal, foarte apreciate fiind gravurile pe metale prețioase, lucrate de către adevărați artiști în “ateliere” de giuvaergii. Și pentru a păstra contactul cu partea de început a articolului, să menționăm faptul că unul dintre cei mai apreciați artiști specializați în artele decorative și în miniaturile lucrate în metale prețioase a fost Benvenuto Cellini, numit din cauza temperamentului său vulcanic și “Furiosul din Florența” sau ”Bijutierul criminal”.

Legătura cu înțelesul originar s-a estompat, astfel că astăzi miniaturile nu mai înseamnă doar desene cu roșu de miniu, nici măcar nu mai înseamnă doar desene, ci lucrări, inclusive muzicale, având ca elemente definitorii micimea și finețea execuției.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

Epilogul Tetraevangheliarului lui Gavriil Uric, scris cu litere miniate în 1429, la mănăstirea Neamț, la comanda Marinei, soața lui Alexandru cel Bun. Manuscrisul se află astăzi la Biblioteca Bodleiană a Universității din Oxford

(Balada lui Ciprian Porumbescu, poate cea mai celebră miniatură muzicală românească)

Apreciază calitatea articolului

6 VOTURI - MEDIE: 4,00
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...