Povestea vorbei – Expresii rezumate într-un cuvânt (biscuit și pian)

0
50

Bucătăria franceză este una dintre cele mai rafinate din lume și acesteia i se datorează mulți termeni din domeniul artei culinare. Orice restaurant care se respectă gătește cel puțin un preparat conform unei rețete franțuzești, iar în articolele anterioare am menționat, în contexte diferite, savarina sau „Foie gras de canard aux figues confites”, adică „Ficat gras de rață cu smochine confiate”.

Un preparat simplu, nelipsit când consumăm iaurt sau ceai, ori dat copiilor în pachețelul cu mâncare pentru școală, este biscuitul. Inițial, acest termen era parte a unei expresii franțuzești, anume „pain bis cuit”, adică pâine (pain) de două ori (bis) coaptă (cuit). Din această expresie, în zilele noastre a rămas doar ultima parte, adică „biscuit”. Francezii adoră un anume fel de biscuiți, anume „biscuits sablés au beurre”, adică biscuiți cu unt. Se pare că acești biscuiți erau tradiționali în vestul Franței, în regiunea Sablés-sur-Sarthes. Pe la 1670, Marchizul de Sablés i-a dus regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, niște biscuiți rotunzi, gătiți după rețeta din regiunea sa. Regelui i-au plăcut atât de mult biscuiții încât i-a cerut bucătarului său, François Vatel, să ia rețeta și să-i gătească și lui această delicatesă. În onoarea marchizului, regele le-a spus acestor biscuiți „petit sablés” și se spune că de atunci erau nelipsiți de la micul dejun al suveranului. Pentru gurmanzi, articolul în format electronic are, la final, un tutorial cu rețeta acestor biscuiți.

De la arta culinară trecem la cea muzicală, între ele existând o legătură milenară, pentru că marile ospețe erau acompaniate și de sunetul instrumentelor muzicale. Știm cu toții că pianul este unul dintre cele mai populare instrumente muzicale, studiat încă de la cele mai fragede vârste. Numele inițial al pianului era mult mai lung și era legat de instrumentul muzical care a stat la baza sa, clavecinul.

Pianul a fost inventat pe la 1709 de către italianul Bartolomeo Cristofori, originar din Padova, care a adus modificări esențiale vechiului clavecin. Sunetul clavecinului avea o intensitate constantă, nu permitea variații de volum, și era scurt, stingându-se repede. Noțiunea muzicală corespunzătoare acestui sunet este „piano” care în italiană înseamnă „încet”. Cristofori va folosi, pentru pian, piese construite din alt material și o altă tehnică, prin care coardele nu mai sunt ciupite, ca la clavecin, ci lovite cu un sistem de ciocănele. Astfel, s-a reușit producerea unor sunete având durata mai lungă și intensități diferite. La aceasta contribuie și pedalele pianului, prima dintre ele fiind inventată chiar de Cristofori, doar că era un fel de mâner amplasat în stânga claviaturii. Pedalele au funcții importante și diferite. Astfel, dacă pedala din stânga permite slăbirea intensității sunetelor, cea din dreapta e folosită astfel încât corzile să vibreze și după ce interpretul nu mai apasă clapele.

Pianului astfel construit de către Cristofori i s-a spus, la început, „gravecembalo col piano e forte”, însemnând „clavecin cu sunet slab și puternic”. Destul de repede, numele s-a prescurtat în pianoforte, unde forte este echivalentul italian pentru ”puternic”. Denumirea de pianoforte a fost folosită până prin 1850, după care a rămas în vigoare actualul termen, anume pian. Cristofori a construit, pe parcursul vieții, circa 20 de piane, astăzi păstrându-se doar trei, în muzee din Europa și SUA.

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

Rețetă ”biscuits sablés”

Fortepiano construit de Bartolomeo Cristofori pe la 1722, aflat în prezent la Muzeul Național de Instrumente Muzicale din Roma

Bartolomeo Cristofori, inventatorul pianului (1655-1731)

+1 -0

se încarcă...