Adeseori, pe parcursul orelor de istorie, fie că este vorba despre cele cu elevii de gimnaziu, fie că e vorba despre elevii de liceu, ori de câte ori tema o permite, exersez cu copiii recursuri etimologice, mergând la originea greacă sau latină a unor cuvinte. De exemplu, pentru că tot am predat la clasele a IX-a Atena și Sparta și modelele de educație ateniană și spartană, fiind vorba despre copii, ca subiect al educației, le-am arătat elevilor faptul că, în greaca veche, termenul folosit pentru copil era cel de „paidós”. De la acest cuvânt, pe filieră franceză, în limba română se folosesc mai multe derivate/cuvinte compuse.
Unul dintre acestea este cel de „pediatru”, însemnând medic de copii, medic specializat în diagnosticarea și tratarea bolilor copiilor („paidós” = copil și „iatrós” = medic). Cum termenul de pediatru are deja în compunere cuvântul medic, este clar că expresia ”medic pediatru”, uzuală în limbajul de specialitate, dar și în cel de zi cu zi, este un pleonasm. În aceeași logică, „pediatria” este acea ramură a medicinii care studiază bolile copiilor („iatreia”, în greacă, însemnând tratament).
Un alt termen derivat din grecescul „paidós” este cel de „pedagog”. Dicționarele noastre dau ca principale definiții ale acestui cuvânt „persoană cu pregătire specială, care se ocupă, teoretic și practic, cu munca didactică și educativă”, alte definiții fiind „educator”, „institutor”, „învățător” sau „profesor”. Toți elevii, dar și părinții lor, țin mult la faptul ca învățătorul sau profesorul să fie, dincolo de pregătirea de specialitate, un bun pedagog, un om apropiat de elevi și pregătit să le transmită acestora nu doar cunoștințe științifice, ci și învățăminte despre viață, să fie, cu alte cuvinte, un formator de caractere, nu doar transmițător de cunoștințe izolat în turnul de fildeș al suficienței sale!
Puțini știu că, la origine, pedagogul era, la greci, sclavul care îi avea în grijă pe copiii stăpânului, care îi însoțea pe aceștia la școală și îi ajuta la pregătirea lecțiilor („paidós” = copil, „agogós” = care conduce). Pedagogul era un sclav afectat exclusiv copilului, în familiile înstărite, având îndatorirea de a-l însoți pretutindeni și de a-l învăța bunele maniere putând folosi, la nevoie, așa cum o arată imaginile antice, pedepsele corporale, cu ajutorul unui băț. Pedagogul îl conducea dimineața pe copil acasă la profesor (căci orele se țineau la locuința profesorului) și-i ducea și bagajul aferent (tăblițele cerate pentru scris, stilul – instrumentul ascuțit la un capăt folosit la scriere, de aici termenul de stilou, mai târziu, când copilul studia și muzica îi căra lira și oboiul). Pedagogul îl aștepta pe copil fie într-o sală specială, fie chiar în clasă, iar după ce îl aducea acasă juca și rolul de meditator pentru acesta.
Cuvântul ceva mai savant, „propedeutică” (învățământ introductiv în studiul unei științe, cuprinzând elementele ei de bază), are ca punct de plecare tot cuvântul „paidós”, în formele „paidéuo” = a crește(copii), respectiv „paideutike” = învățământ, având în față prefixul grecesc „pro” = înainte. Propedeutica, în traducere literală, este educația de dinainte, educația primară dintr-un anumit domeniu.
De unde avem, însă, în limba română, termenul „copil”? Atât filologul și enciclopedistul B.P. Hasdeu, cât și istoricul Ioan I. Russu, consideră că limba română a moștenit acest cuvânt de la daci. Cuvântul e unul compus, format din „kob” = înalt, crescut și „cil/kil” = puțin, slab. Așadar, copilul ar fi ființa umană „puțin crescută”. La noi în Moldova, dar și în anumite locuri din Transilvania, ca o reminiscență a cuvântului originar dacic se folosesc și forma „copchil”, „copcil”, sau chiar „cobcil”. În următorul articol, noi derivate plecând de la termenul „paidós”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Farfurie grecească datând din anul 480 î. Hr., decorată cu mai multe scene reprezentând aspecte ale educației clasice grecești. La greci, fiecare elev avea câte un profesor, ceea ce făcea din educație un lux. Se remarcă faptul că în toate scenele profesorul este reprezentat într-o postură demnă și respectabilă.