În apropierea României are loc, de aproape patru luni, un război cum nu s-a mai văzut în Europa de la a doua mare conflagrație mondială. La început a existat teama că trupele ruse vor ajunge la Prut. Însă rezistența ucraineană îi blochează pe ruși, ajutorul Occidentului fiind esențial. România este parte a Vestului din punct de vedere al apartenenței la NATO și Uniunea Europeană. Oficialii români fac declarații de adeziune la aceste cluburi de valori, fac poze la reuniuni internaționale sau în baze militare unde sunt soldați străini.
Războiul din Est pare a fi o ocazie pentru elitele politice și administrative românești de a-și crește puterea, influența și controlul asupra societății. Calitatea joasă a majorității politicienilor români este deja un loc comun. Este vorba de oameni precari din punct de vedere intelectual, nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, preocupați de aranjamente, destui dintre ei vulnerabili, corupți, prinși în jocuri de putere și de interese care contravin interesului public, chiar dacă unii au grijă să pună deasupra o glazură de vorbe alese. Mulți dintre șefii de instituții sunt din aceeași specie, selectați dintre politicieni sau după chipul și asemănarea acestora.
Există un cuvânt definitoriu pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: impostura. Aceasta a fost mereu lângă noi, acoperită adesea în haine scumpe, chiar strălucitoare, uneori cu diplome conforme, alteori seducătoare prin discurs. O perioadă impostura a fost ceva mai discretă, numai că de la o vreme se află în ofensivă, s-a generalizat. Asistăm în fiecare zi la un festival al înșelătoriei, al mediocrității, incompetenței și inadecvării. Asta se vede în intervențiile publice, fie că este vorba de pupitrele oficiale, de platourile de televiziune ori de rețelele sociale. Sunt implicați aici reprezentanți ai celor mai importante instituții ale statului, de la Președinție la Guvern și ministere, de la Parlament la Curtea Constituțională a României. Administrația locală este și ea bine reprezentată, prin multe consilii județene și primării, la fel și companiile controlate de stat. Iar deasupra tuturor sunt partidele, care se reinventează mereu, cu echipe de veleitari și/sau mediocri scoși din subterană ori din spatele clasei.
Chipuri ale imposturii
Aflat deja la jumătatea celui de-al doilea mandat, președintele Klaus Iohannis s-a dovedit un personaj preocupat în primul rând de propriul confort. Mai grav este că s-a dovedit necinstit cu propriul electorat. După ce ani de zile a clamat că scopul său este lupta contra PSD, pentru a putea reforma instituțiile și a dezvolta România, președintele a sfârșit prin a moși, între două partide de schi sau de golf, un guvern în care a pus alături PNL și PSD, împreună cu UDMR. Iar mandatul de premier i-a fost încredințat lui Nicolae Ciucă, un om care pare să își imagineze că România este o cazarmă în care societatea nu contează.
Miniștrii din cabinetul Ciucă au fost aleși potrivit unui algoritm politic, competențele contând prea puțin spre deloc. Oricine își poate da seama, urmărind „realizările” și intervențiile publice, că Lucian Bode, Marius Budăi, Adrian Câciu, Sorin Cîmpeanu, Gabriela Firea, Sorin Grindeanu și alții sunt doar disciplinați soldați de partid, parcă anume puși să-și arate incompetența ca oameni de stat. Mulți dintre aceștia au probleme de integritate, în frunte cu premierul, acuzat de plagiat. Popularea instituțiilor cheie ale statului cu indivizi nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, care au probleme în raport cu legea și cu morala comună, reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru corpul nostru politic.
Klaus Iohannis nu-și asumă nicio responsabilitate în privința nerealizărilor din acest guvern al său. Pentru criza economică, pentru inflație a găsit un vinovat la îndemână, Vladimir Putin. Pentru politicienii aflați în corzi, găsirea unui responsabil extern este un colac de salvare. Asta face și președintele României. Dincolo de contextul european și global, niciun om rezonabil nu poate ignora că responsabilitățile interne sunt mari. Și nu sunt de azi, de ieri.
Reformele despre care se tot vorbește de ani și ani s-au amânat. Bune doar atunci când trebuie atacați adversarii politici, clamate doar în campanie, reformele din educație, sănătate, finanțe, sistemul de pensii ș.a.m.d. întârzie să apară. Reformele asumate prin Planul Național de Redresare și Reziliență rămân doar niște înscrisuri într-un document guvernamental. Și asta la mai bine de doi ani și jumătate de la primele discuții publice despre acest program și la un an și trei luni de la aprobarea sa de Comisia Europeană.
Parlamentul României înregistrează frecvent nivele de încredere extrem de reduse în sondaje. Probabil joacă un rol și educația democratică deficitară a unei părți importante a populației, dar cu siguranță prestația submediocră a multor parlamentari a făcut cel puțin la fel de mult în percepția nefavorabilă a cetățenilor cu privire la simbolul democrației reprezentative. Este de înțeles, dacă avem în vedere că președinția Senatului este deținută de Florin Cîțu, iar cea a Camerei Deputaților de Marcel Ciolacu. Primul este cunoscut pentru scandalurile din tinerețe și pentru abilități reduse de comunicare, cel de-al doilea pentru vechea tovărășie cu Liviu Dragnea și pentru populism. În plus, când avem parlamentari plagiatori ca Florin Roman și Ioan Mang, închipuiți ca Alfred Simonis sau Pavel Popescu, agresivi ca George Simion și Adrian Solomon sau dacopați ca Daniel Gheorghe ori Mircea Chelaru, cum am vrea să fie văzut „templul democrației”?
Curtea Constituțională a României, instituția constituită pentru a veghea la respectarea legii supreme, a fost populată frecvent cu oameni ai partidelor și președintelui statului. Unii judecători au fost onorabili, alții, cei mai mulți, s-au dovedit de la început păpuși politice. Recent, chiar în preziua încheierii mandatului său – și de membru, și de președinte al Curții –, Valer Dorneanu i-a invitat pe jurnaliști să-l pupe undeva. Cel care i-a urmat în funcția de președinte, Marian Enache, un închipuit revoluţionar în 1989, unul cu dosar de reţea la Securitate, a trecut de-a lungul carierei sale politice prin mai multe partide. Unul dintre noii membri ai CCR, Bogdan Licu, fost prim-adjunct al procurorului general al României, s-a remarcat ca un student mediocru, iar acuzat că și-a plagiat teza de doctorat a intentat un proces în justiție pentru a renunța la titlu.
Între timp, CCR a avut grijă să dea o veritabilă amnistie mascată pentru cei acuzați de plagiat. Deși dovediți din punct de vedere al normelor academice, cei acuzați că și-au plagiat tezele de doctorat își vor păstra titlurile. Ministerul Educației va trebui să meargă în instanță pentru a demonstra frauda. Dacă se va întâmpla așa ceva, cauzele se vor judeca în ani și probabil nu se vor rezolva niciodată.
Acuzațiile de plagiat la adresa unor politicieni, miniștri, parlamentari și șefi de instituții s-au înmulțit în ultimul deceniu. Dovezile furnizate de jurnaliști și academici sunt convingătoare pentru oricine știe cum se realizează o lucrare științifică. Iar regulile erau aceleași și ieri, și acum zece sau treizeci de ani. Este vorba de doctorate obținute preponderent la academiile instituțiilor de forță – ale Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informații –, dar și la universitățile vechi și prestigioase ale României.
Spre finalul perioadei iohannisiene, România este de fapt subeducată, cu procente în creștere de copii care din diverse motive – sărăcie, izolare geografică, număr insuficient de profesori calificați în mod real –, ajung să termine școala cu o brumă de cunoștințe sau chiar să abandoneze
Mulți dintre plagiatori au ocupat și/sau ocupă funcții de primă importanță în politică, administrație, educație, justiție, poliție ș.a.m.d. Însă plagiatul nu este cunoscut doar la vârf, ci s-a întins ca o cangrenă peste tot unde deținerea diplomei aducea prestigiu și beneficii salariale. O responsabilitate mare revine celor ce au coordonat tezele plagiatorilor, care fie își acceptă cu bună știință postura de complici, fie sunt incapabili să-și înțeleagă rolul și să-și onoreze obligațiile.
Administrația locală este sufocată și ea de impostură, incompetenții având culori politice diferite, fiind adesea interfața unor grupuri de interese politice și economice sau constituindu-și în timp veritabile curți de adulatori. Asemenea exemple întâlnim la Iași și Craiova, la Baia Mare și Suceava, în sectoare ale Bucureștiului sau în nenumărate comune din toate regiunile României.
Consecințe asupra societății
„România educată” ne-a fost prezentată ani de zile ca un mare proiect al aceluiași președinte Iohannis. Ceea ce părea o idee bună s-a dovedit doar o nouă formă fără conținut. Criticile nu au lipsit, și nu doar cele dinspre politicieni, ci și dinspre corpul profesional. Spre finalul perioadei iohannisiene, România este de fapt subeducată, cu procente în creștere de copii care din diverse motive – sărăcie, izolare geografică, număr insuficient de profesori calificați în mod real –, ajung să termine școala cu o brumă de cunoștințe sau chiar să abandoneze. Învățământul superior românesc este la coada clasamentelor europene. În loc să fie un motor al schimbării societății românești, educația este o cenușăreasă. La fel cum este și cercetarea fundamentală și aplicată. Procentele alocate din PIB pentru acestea sunt extrem de mici. Consecințele neglijării învățământului și cercetării, recursul la paliative pe post de reforme sunt vizibile, subliniate în analizele academice și în media. Nu este întâmplător că perspectivele antiștiințifice și conspiraționiste înfloresc în societatea românească.
Consecințele slabei pregătiri, a superficialității și lipsei de probitate se văd oriunde, practic în orice privește viața comunitară modernă. Mărci naționale au devenit sistemul politic și cel administrativ, organizate clanic și ineficiente, învățământul în derivă, sistemul medical în care pacienții riscă să moară cu zile, infrastructura făcută cu întârziere și prost, cu autostrăzi care se surpă și poduri care se prăbușesc, fotbalul ajuns pe mâna unor combinatori de peluză, iar lista poate continua. Impostura este direct legată de corupție, este deopotrivă un rezultat și un generator al acesteia. Avem de-a face cu un carusel ce nu se mai oprește. Oficialii – politicieni sau șefi de instituții uitați în funcții – nu își asumă consecințele propriilor acțiuni. Impostura este strâns legată de neasumarea răspunderii.
Având numeroși impostori în poziții de decizie sau intermediare, partidele aflate la guvernare și instituțiile par că servesc mai puțin interesul public și mai mult pe cel al unor grupuri de interese care acționează netransparent. S-a văzut recent și cu asupra de măsură în privința proiectelor de lege privind securitatea națională, făcute chiar de beneficiarii lor, deși este împotriva uzanțelor, a restricționării accesului la anumite categorii de documente istorice, în deciziile de protejare a plagiatorilor și a celor urmăriți penal.
