Atunci când nu poți să faci față de unul singur sau în mai mulți unei agresiuni încerci să te salvezi. Și dacă nu poți să te salvezi, încerci măcar să-i salvezi pe cei dragi, pe copiii tăi.
„2021 a fost anul cu cele mai multe plecări definitive din România, după valul din primii ani de după Revoluție, potrivit datelor Institutului Național de Statistică. Peste 34 de mii de români au decis, anul trecut, să rupă legăturile cu țara și să își mute domiciliul în străinătate (…)
Un detaliu notabil legat de plecările-record ale anului 2021 e legat de distribuția pe vârste a românilor care s-au stabilit în străinătate. Dacă ne uităm la numărul emigrărilor definitive ca procent din populație, în 2021, grupa de vârstă cuprinsă între 15 și 19 ani, adică cea care corespunde Generației Z (născută în intervalul 1997-2010), înregistrează cel mai mare procent de emigrări definitive ca pondere din totalul populației de aceeași vârstă.
Datele Institutului Național de Statistică sunt prezentate într-un articol care ilustrează grafic cea mai mare tragedie a României postcomuniste: emigrarea în timp de pace.
Din nefericire, se confirmă ceea ce anticipam în articolul Marea Scăpare din România, publicat recent pe PressHUB: principalii candidați la emigrare sunt adolescenții și absolvenții de liceu, îndemnați de părinții lor, care îi aruncă dincolo de graniță pentru a-i salva, așa cum își aruncă bebelușii niște părinți aflați într-o casă incendiată sau care se află pe un vapor care se scufundă.
Pentru că părinții și copiii se simt zi de zi agresați: se simt agresați de incompetența și răutatea administrației, se simt agresați de impostura din toate ierarhiile, de politizarea școlilor, de corupția din orice instituție, de condițiile din spitale, de violența de pe șosele etc.
Și atunci iau cea mai grea decizie, dar singura care îi mai poate salva: să se despartă, să-și trimită copiii cât mai departe de acest mediu toxic, într-un loc sigur, unde se pot dezvolta liberi și fericiți.
Iar agresiunea supremă se petrece chiar în prima zi de școală, căci prezența obscenă a politicienilor la ceremonii, alături de polițiști și preoți, invitați de regulă de directorul el însuși numit politic, este o agresiune fără margini asupra copiilor și părinților.
Nimeni nu i-a întrebat pe copii și părinți dacă doresc să suporte inepțiile rostite de politicieni; nimeni nu le poate explica ce rost au aceste ceremonii prin care puterea se manifestă brutal.
Nimeni nu a pus în discuție violența ritualică prin care zeci și sute de mii de copii, de la 6 la 18 ani, sunt obligați să asculte ore în șir, stând în picioare și în soare, balivernele politicienilor.
Să o spunem foarte direct: nicio altă instituție din România nu este mai agresată politic decât școala și nicio o zi nu cunoaște o mai mare intensitate a agresiunii decât prima zi de școală. Iar această brutalitate este o moștenire foarte directă a regimului comunist totalitar.
Ceaușescu deschidea el însuși anul școlar sau universitar unde i se năzărea.
În anul în care mi-am început studiile la Cluj, am fost păziți de securiști în civil să nu părăsim piața și obligați să ascultăm discursul lui Ceaușescu. Din acest punct de vedere, nu s-a schimbat nimic de la Ceaușescu la Iohannis, de la secretarii de partid la baronii locali, de la Suzana Gâdea la Sorin Cîmpeanu.
Nu știu dacă toată această șleahtă de politicieni are conștiința violenței colective pe care o exercită, dar cu siguranță le face mare plăcere, pentru că nu au schimbat nimic după ce a fost împușcat Ceaușescu, doar au schimbat personajele. Am trăit în alte țări din lume, în Africa și în Europa, și nu am văzut nicăieri această suferință provocată de clasa politică elevilor și părinților.
Nu am văzut nicăieri asemenea ceremonii lipsite de orice alt sens decât reafirmarea stăpânirii totale a celor trei mari puteri (Politica, Poliția și Biserica) asupra societății și asupra școlii.
Iar asta se petrece pe fondul unei pasivități demne de ciobanul mioritic. Nici măcar atunci când liderul extremei drepte din România, împins în față de cei care l-au construit ca om politic, filmează copiii fără voia lor, înregistrează filme în curtea unei școli pline de elevi și părinți, fără acordul (sau cu acordul) direcțiunii – nici măcar atunci un singur profesor, un singur părinte nu are curajul să iasă din careu și să părăsească incinta.
Pentru că securiștii de pe vremea studenției mele au intrat în mințile tuturor și au produs această resemnare totală, această renunțare completă la orice fel de rezistență.
Suntem mândri de cei câțiva adolescenți care l-au huiduit pe promotorul urii, violenței și xenofobiei în România. Dar în jurul lor erau sute de părinți și profesori care nu au schițat nici măcar un gest de revoltă, care au preferat să nu reacționeze în niciun fel. Probabil însă că mulți dintre ei au planurile făcute: copiii lor trebuie neapărat să părăsească acest mediu toxic.
Și au dreptate să gândească așa, dar nu ar trebui să pierdem din atenție faptul că dacă asemenea agresiuni și intoxicări permanente sunt posibile, este și pentru că nu întâlnesc, de multă vreme, decât o foarte slabă rezistență publică și civică.
Supunerea voluntară, tăcerea lașă, întorsul privirii, cârcoteala de bucătărie sunt și ele surse ale toxicității publice și factori de încurajare a agresiunii puterii asupra societății.
Lașitatea publică e o boală foarte grea și care e plină de complicații, ca orice boală grea. Este o boală construită, nimeni nu se naște laș, ci învățăm să devenim lași, pentru că e mai convenabil, pentru că de ce să mă bag eu, pentru că mai bine să mă fac că nu văd, pentru că așa fac și ceilalți.
Iar odată ce am devenit lași, devenim și lipsiți de empatie și de spirit al solidarității. Acolo unde se mai ivește câte un nebun curajos, îl lăsăm să moară cu curajul în brațe, pentru că nu putem da like, dacă ne vede șeful sau poate află instituția în care lucrez că „am luat atitudine”?
Și nu-mi pot refuza uneori acest gânduri, fără să judec pe nimeni, e doar un scenariu contrafactual: și dacă ar fi rămas mai mulți în țară și ar fi continuat să lupte împreună pentru ei, pentru comunitățile lor, pentru societatea lor?
Și dacă am fi ieșit mai mulți în stradă atunci când trebuia să ieșim în stradă, dar am preferat să ne uităm la televizor ce se întâmplă? Și dacă părinții și profesorii s-ar fi revoltat o singură dată măcar împotriva agresiunii politicienilor în prima zi de școală? Și dacă?…
