În anii 2000, nimeni nu se gândea că va veni o vreme când expresii precum „furt intelectual” sau „fraudă academică” vor ajunge să însemne ceva în societate. Universitățile românești se înmulțeau precum ciupercile după ploaie sub presiunea cererii uriașe de educare din partea tinerilor, iar profesorii făceau cu greu față normelor de predare.
Apăreau universități și facultăți noi, specializări care mai de care mai „inovatoare”, numai că personalul didactic era același, iar accesul la informație rămânea încă destul de limitat. Ne aflam într-o perioadă în care bibliotecile românești nu erau încă îndeajuns de înzestrate, în vreme ce internetul făcea primii pași, fără a deveni încă baza uriașa de date de azi.
Era, prin urmare, o epocă a freneziei academice, doar că această frenezie nu se baza pe mare lucru. Mai grav, uriașul care creștea avea două picioare de lut: dorința de a parveni cu orice preț și deficitul de informație științifică.
Din prima au luat naștere fabricile de diplome universitare (private și publice) și industria plagiatului doctoral. Din cel de-al doilea s-au născut o infinitate de cursuri proaste, de dizertații sau doctorate mediocre, dar și practicile atât de dăunătoare de tip copy-paste.
Frauda academică a crescut nestingherită în deceniile din urmă. Ca în orice afacere, au existat și în universități o mulțime (poate o majoritate?) de profesori care și-au folosit toată inteligența pentru a scurtcircuita traseele lungi și monotone ale ascensiunii în carieră, de dragul pozițiilor în diferite instituții și, desigur, de dragul unor câștiguri substanțiale.
În industria universitară, a ține cursuri și seminare la 1.000 de studenți duce calitatea actului de predare spre zero, însă permite câștiguri uriașe. Diferențele de salarizare dintre profesorii din diferite facultăți puteau fi uriașe, în funcție tocmai de cantitatea „materiei prime” la care se preda, uneori de la 1 la 3, pe alocuri chiar de 1 la 5, la același grad didactic și la aceeași vechime.
Adică trebuie să vă imaginați că profesorul care preda un curs la 30 de studenți avea 1500 de lei pe lună, în vreme ce colegul său de la facultatea vecină care preda la 500 de studenți putea avea 5.000 sau 7.000 de lei pe lună. În 2012, după criza economică teribilă prin care a trecut societatea, salariul unui profesor cu 20 de ani vechime era de 1.716 lei, adică 410 euro, într-un oraș în care o chirie sau o rată la bancă era de peste 1.000 de lei.
În aceste condiții, frauda academică a fost, așa cum spuneam, o formă nu doar de supraviețuire financiară, chiar de îmbogățire, ci și o strategie de putere, de urcare în ierarhiile instituționale și de acumulare de capital simbolic.
După douăzeci de ani, descoperim revoltați plagiate grosolane, căci ceea ce vedem la Bogdan Licu, Victor Ponta, Nicolae Ciucă sau Sorin Cîmpeanu sunt niște plagiate grosolane, lipsite de orice subtilitate sau tehnică de mascare a surselor, făcute fără ezitare și fără nici cea mai mică emoție, în acel moment (2003 sau 2006), că vor fi vreodată descoperiți.
Iar la descoperirea plagiatelor, aceste persoane publice par în primul rând foarte iritate, ca atunci când le pui la îndoială certitudinile cele mai simple, ca și cum i-ai deranja și s-ar trezi reacționând: „Da, așa făceau toți pe atunci, de ce tocmai eu să plătesc pentru asta?”.
Ni se mai spune că noi nu înțelegem care erau practicile curente pe vremea aceea și că judecăm lucrurile cu ochii de azi. Dar, chiar dacă acele practici erau împărtășite de atât de multă lume, nu erau mai puțin necinstite.
Căci cinstea nu e o invenție recentă, doar necinstea cunoaște noi și noi versiuni.
Și, dincolo de stupoarea prost mimată, mă tem că unii dintre aceștia pur și simplu nu pot să gândească altfel: au crescut în această cultură generalizată a ceea ce noi numim azi „fraudă academică”, dar care pe vremea aceea era însuși modul de viață pentru atâția universitari.
Ne aducem aminte de scuza, care azi pare penibilă, a lui Victor Ponta, că atunci când și-a „scris el” doctoratul, regulile de scriere erau altele și ghilimelele se foloseau diferit. Ceea ce e o minciună mare cât casa, dar eu cred că Victor Ponta (sau cine i-o fi scris lui teza) habar nu avea, și nici nu-i păsa în vreun fel, că există reguli de citare, pentru că pur și simplu nu era nevoie de asemenea reguli.
Asta și pentru că în fața lui și în jurul lui se găsea o rețea întreagă de complici ei înșiși validați prin cultura înșelăciunii universitare, o rețea care urma să-l protejeze de la intrarea la doctorat până la obținerea diplomei.
Am citit și recitit cu atenție articolul Emiliei Șercan despre plagiatul lui Sorin Cîmpeanu și vă recomand să-l citiți cu toată răbdarea, pentru că veți descoperi acolo toate hibele universității românești: un curs scris în 1987, din surse incerte, care e reluat în formă tipărită, vândut și impus studenților în serii succesive, vreme de peste 20 de ani, cu date de teren care nu mai au nicio valoare, cu nenumărate erori de calcul și de statistică, în fine, cu absența oricărui respect pentru surse, chiar și atunci când sursele sunt proprii colegi.
Ancheta Emiliei Șercan scoate în evidență, pe lângă plagiatul grosolan și cumva previzibil, și calitatea execrabilă a actului de predare, acela care a făcut ca azi, după treizeci de ani, universitățile românești să se prăbușească în toate clasamentele internaționale, iar absolvenții de liceu să dorească să plece în masă din țară, înainte chiar de a mai intra la facultate.
Iar dacă unele plagiate mai pot fi dezvăluite public și denunțate, această mediocritate, în schimb, e foarte greu de contracarat. Rămâne poate soluția selecției naturale, când tinerii vor compara cum predau acești profesori mediocri cu ceea ce se predă la universitățile occidentale.
Până atunci, însă, e nevoie ca universitatea să redevină un loc exemplar al eticii și integrității. O universitate prăbușită moral, decredibilizată și umilită de proprii ei diriguitori este semnul unei societăți lipsite de repere.
Afirmațiile greu credibile ale președintelui Iohannis privitoare la toleranța zero față de plagiat nu au întâlnit încă voința politică și instituțională de asanare a mlaștinii în care se afundă universitățile.
Sorin Cîmpeanu se întoarce triumfător la universitate, redevine rector și președinte al tuturor rectorilor în uralele cvasi-unanime ale colegilor săi, dar, mai grav, probabil că va continua să predea unor studenți resemnați.
Anii din urmă, atât de încărcați politic și ceremonial, nu i-au permis cu siguranță să-și aducă la zi bibliografia cursurilor. Și lui, și atâtor alți profesori, le-ar prinde atât de bine să petreacă mai mult timp în biblioteci și mai puțin timp la televiziuni. Toată lumea ar avea de câștigat, mai ales studenții lor.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
