Cuviosul Auxenţiu a fost nobil la curtea împăratului bizantin Teodosie cel Mic. Acesta a îmbrăcat haina monahală și a părăsit Constantinopolul stabilindu-se pe un munte, lângă Calcedon, care mai târziu avea să se numească Muntele lui Auxenţiu. Dorința sa era de a rămâne ascuns de ochii oamenilor, pentru a se liniști prin rugăciune și nevoință, însă niște păstori l-au descoperit, mărturisind și locuitorilor din satele învecinate despre viața sfântă a cuviosului. Astfel, oamenii au început să-l caute, aducând bolnavi cuviosului pentru a-i vindeca.
Dumnezeu a tămăduit prin rugăciunile Sfântului Auxenţiu mulți orbi, leproși, ologi și demonizați. Ca nu cumva oamenii să-i atribuie minunile pe care le lucra Dumnezeu prin el, sfântul proceda în modul următor: fie le cerea tuturor celor prezenți să se roage lui Dumnezeu împreună cu el pentru bolnav; fie mai întâi întărea credința în cei prezenți, arătându-le că Dumnezeu le va face lor după credința lor; fie, se ruga deasupra bolnavului rostind cuvintele „Te vindecă pe tine Domnul și Dumnezeul nostru lisus Hristos”.
Sfântul Auxenţiu a fost unul din Părinții celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic din Calcedon, din anul 451. S-a mutat la Domnul în anul 470.
Un tovarăş nevăzut
Toți oamenii, fără deosebire, suntem în aceeași vreme și fiii oamenilor și fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământești, iar după duh, făpturi cerești, care însă petrecem vremelnic în corturi pământești. De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne-întoarcem.
Fericit cine se-întoarce și ajunge iar Acasă. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc…
Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmașă, care îi scoate din cale și, cu pofte pieritoare, îi încâlcește în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbește mintea și în așa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău și răului bine și din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmașii lui Dumnezeu. Vremea li se termină, lumina minții li se stinge… și așa îi prinde noaptea – moartea – rămași rătăciți de Dumnezeu și neîntorși Acasă.
Înaintea minții oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri și de aceea mulți sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare și îngustă și puţini se află care să meargă pe ea. Calea largă e calea pierzării. Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeți: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncați pe pământ și toată „lumea” pe care o înseilă el. Îi înțeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorțește sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieții pământești. Aceștia pentru Dumnezeu sunt morți, deși lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. Toți aceștia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morți, neștiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării. Așa au călătorit toți nepoții lui Adam, mii de ani de-a rândul.
(Pr. Arsenie Boca)
– Preot Sandu OLIVIAN
