S-a născut la Neapole dintr-un tată păgân şi o mamă creștină. A trăit în secolul al XIII-lea şi a fost ofițer roman. În timpul unui război, ținând seama de sfaturile mamei sale, Sfântul Nicon a făcut semnul Sfintei Cruci şi a rostit tare numele lui Hristos. În acel moment a simțit în el o putere neobișnuită, cu ajutorul căreia a reușit să-i alunge pe dușmani. După război, a ajuns la Cizic, unde a primit botezul din mâna Arhiereului Teodosie, episcopul locului. După ce a devenit creștin, s-a retras într-o mânăstire, unde s-a dedicat studiului şi ascezei. La trei ani de la botezul său a fost hirotonit preot şi apoi episcop.
După moartea mamei sale, s-a retras în Sicilia, unde a predicat Evanghelia. Sfântul Nicon a reușit să strângă în jurul său 199 de monahi. În acea vreme a început prigoana împotriva creștinilor.
Prințul Quintianus l-a prins pe Nicon împreună cu ucenicii lui şi i-a supus la mari chinuri, cu toții fiind omorâți prin decapitare. Trupul său a fost descoperit în urma vindecării minunate a unui păzitor de turme care avea duh necurat și în momentul în care s-a atins de trupul sfântului s-a tămăduit. Păzitorul a vestit minunea, iar creștinii au luat trupul sfântului Nicon şi l-au îngropat cu cinste.
Încercările
Dumnezeu ne iartă ușor, însă noi, oamenii, fiind ușuratici cu firea și scurți la minte, trebuie să ne întărim în starea de pace cu Dumnezeu, prin osteneală, sau prin nevoință multă. Vinovăția ne-o iartă Dumnezeu îndată după mărturisire. Cu obișnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufletești. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Să nu uităm însă că una e lupta și suferința omului mărturisit și alta e suferința omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniștit și câștigă din nou nevinovăția; celălalt e întunecat, îndărătnic și mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i ușurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputință.
Dumnezeu, știind năravul firii omenești, îl previne pe David prin proroc, pomenindu-i totdeodată și de o cheie a domniei pașnice, zicând: “Ai întărâtat mult pe vrăjmașii Domnului. Tu, împărate, aveai mulți dușmani din pricina dreptății tale; nevinovăția (castitatea) ta, însă, te întărea. Dar pentru că ai aruncat cea mai bună armă, ai răsculat pe vrăjmași contra ta”. Astfel 1-a lămurit profetul pe David.
Totuși ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu așa palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfințire, iar sfințire fără smerire nu este. Pe noi însă, cei păcătoși și grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, știute sau neștiute, ca să ni le cunoaștem și să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaște cât suntem de păcătoși, ne-ar fi mult mai ușoară ispășirea vinovățiilor. Dar când nu ne cunoaștem vinovățiile, ne înșelăm după părerea noastră cu “dreptatea” pe care n-o avem. (Pr. Arsenie Boca)
– Preot Sandu OLIVIAN
