A trăit în secolul al IV-lea, pe vremea împăratului Grațian. S-a născut în Melitina (Armenia), din pântece sterp și neroditor. Numele său înseamnă în limba greacă „voie bună”. La vârsta de 29 de ani ajunge la Ierusalim și se nevoiește într-o peșteră.
Aici a săvârșit nenumărate minuni: a hrănit 400 de călători, în timp ce nu avea pâine nici pentru zece persoane; a deschis porțile cerului, tămăduind pământul de nedorire și a făcut posibil, cu rugăciunea lui, ca multe femei sterpe să aibă copii.
Una din aceste femei este soția lui Terevon. Acesta își aduce soția stearpă înaintea lui Eftimie și îi spune: „Știu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru ca El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască noua fiu”. Bătrânul înțelegând credința lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingând cu mâna pântecele femeii și a zis: „Mergeți, bucurând-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească”. Crezând cuvintele sfântului bătrân, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă trei fii, după prorocia părintelui purtător de Duh.
Sfântul Eftimie a fost și un mare apărător al dogmelor bisericești. Lupta împotriva lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei, îl numește luptător și învățător al dreptei credințe. Recunoaște cele două nașteri ale Fiului, adică pe cea veșnică din Tatăl și fără trup și pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însuflețit; mărturisește că în Hristos sunt două firi -dumnezeiască și omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite.
Slujitori ai marelui Eftimie au grăit despre dânsul: „Nu l-am cunoscut mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbătă și de duminică. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori șezând puțin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colţ al acoperământului chiliei ținând-o cu amândouă mâinile, se împărtășea puțin de somn pentru nevoia firii”. Sfântul Eftimie cel Mare a trecut la cele veșnice la vârsta de 97 de ani.
În cazul depresiei, diavolul vine prin gânduri și alimentează focul tristeții care vine dintr-o rană veche. Niciun om nu devine depresiv fără să fi avut o poveste tristă în viața lui, în trecutul lui, de care să se fi atașat emoțional. De aceea e grea vindecarea.
Apoi, avem nevoie să înțelegem că schimbarea gândului nu este ceva simplu. Dacă vine cineva și te învață să „gândești pozitiv”, vei simți o oarecare schimbare dacă reușești, dar viața nu ți se va schimba, pentru că ele nu au putere asupra „poveștii”, scenariului de dedesubt. Povestea aceea are nevoie să fie oferită lui Dumnezeu, să fie dată lui Dumnezeu. Cum fac? Cum o apuc? Prin renunțarea la gânduri și oferirea tristeții lui Dumnezeu. Tristețea, simțirea mea e lipită, e unită cu „povestea”, cu trauma. Eu nu-mi mai amintesc, poate, trauma, dar simțirea mea, da. Și, ori de câte ori am un motiv real sau imaginar de întristare, tot acel „container” de tristețe se activează. Oferind lui Dumnezeu și cerându-I vindecarea, și când simt o mică întristare, harul vindecător pătrunde în „container”.
O altă cale este să învățăm să ne bucurăm pentru lucrurile bune, oricât ar fi de mici. Și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Recunoștința schimbă sufletul, schimbă chimia creierului și a întregului organism. (Monahia Siluana Vlad)
Preot Olivian SANDU