Revista Telegrafulu publica în data de 13 iunie, Apelul Comitetului Central către „Onorabilullu publicu românu”, prin care informa despre decizia Adunării generale din 10 iunie 1871 de „a esecuta” Serbarea de la Putna „cu miḓlocele de cari dispune”. În același Apel, Vicepreședintele V. Bumbacu și secretarul Ioan Plaviescu, explicau, în numele Comitetului, însemnătatea Serbării de la Putna: „serbarea de la Putna trebue să fie unu actu produsu de o națiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în insuflețirea presintelui și speranțele viitorului! (…) aici se ḓicemu în facia lumei, cum-că amu avutu unu trecutu și voimu a avea unu viitoru!”
În septembrie, în două numere consecutive – din 22 și 23 septembrie 1871 –, Telegrafulu relata despre mersul Sărbătorii (pe care îl reproducem rezumativ, trimițând cititorul direct la sursă pentru plăcerea detaliului și desfătare lingvistică). Mai întâi, a avut loc, după obicei, serviciul divin, după care clerul și toți oaspeții au mers „la porticu” pentru aducerea darurilor în biserică. Ilustrul prelat român Arcadiu Ciupercovitză a citit „Cuventului de îngropăciune la mortea lui Ștefanu-cel-Mare”. După rostirea apoteozei, adunarea s-a deplasat de la porticu la Mănăstire în ordinea stabilită: clerul cu stindardele; flamurele Vasluiului, Aradului, Iașului, a institutului de bele-arte; urna de argint purtată de doi membri ai comitetului; epitafele domnilor din Bucovina și București, stindardul „omnei Haralambie, avendu pe o parte portertulu lui Ștefanu celu Mare”; urma imensul public, care trecea peste 4000 de persoane. Au fost depuse darurile pe mormânt. Apoi a vorbit, din partea Armatei Române, colonelul Botenu. A fost intonat imnul lui Ștefan cel Mare. A urmat „prazniculu poporaru”.
Telegrafulu relatează și despre incidentul de la sfârșitul Serbării, dar concluzionează că „ori ce românu au plecatu mulțămitu în sufletulu seu, că a pututu se îngenunchie pe mormentulu eroului, și să se înbrățișeze cu frații despărțiți de vitrega sortă, și aduși acolo prin boldulu divinu; Românismulu!”
Știm, din relatările lui Ștefanelli, că și Eminescu „era foarte mulțumit”. „Cel mai important lucru pentru Eminescu era însă rezultatul moral al serbării. Se va ridica – așa argumenta el – simţul naţional, aproape adormit până acum, şi va lua alt avânt, iar studenţii ce au sosit din toate părţile şi au făcut cunoştinţă şi legături de prietenie între dânșii vor lua cu sine impresii neșterse și vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că lucrând uniţi şi conduşi de acelaşi ideal vor contribui la deşteptarea şi mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag” (T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 2018, p. 120).
Un fragment din manuscrisul lui Ștefanelli se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești.
