Ion şi Gheorghe se întorc acasă după călătoria la Bucureşti. Ajung la gară, se urcă în trenul de Cluj.
– Măi, Ioane, cât face trenul până la Cluj?
-Mult, mă. Toată ziua.
– Şi ce facem noi atâta timp?
– Păi, ce să facem, vorbim.
– Şi ce să vorbim noi toată ziua, mă?
– Ştiu eu? Hai să spunem ghicitori.
– Ia zi , Gheo, ce e mic, negru şi stă la mine în curte?
Trece un timp, ajunge trenul pe la Ploieşti.
– Auzi, Ioane, da’ are blană?
– Are, mă.
Pe la Braşov, Gheorghe întreabă din nou:
Ioane, are şi patru picioare?
– Are, mă.
Spre Sighişoara, dialogul continuă:
– Şi îl ţii în lanţ, mă?
– Da, îl ţin în lanţ.
La Blaj:
– Nu-i aşa că e rău? Muşcă, nu?
– Muşcă mă, dacă nu te ştie.
Ajunge trenul şi la Teiuş.
– Mă, Ioane, n’o fi câinele?
– Ba câinele’i, mă. Da’ tu mare prost eşti. Ce ţi-a trebuit atâta timp ca să ghiceşti?
În gară la Apahida, răspunde şi Gheorghe, supărat:
– Auzi, mă? Prost eşti tu. Eu ştiam de la Bucureşti, da’ dacă spuneam de atunci, ce mai vorbeam noi atâta drum?
