S-a născut în Sieilia, din părinți evlavioși și plini de toata virtutea. După moartea lor, Iosif s-a strămutat în Tesalonic, unde a primit și tunderea în cinul monahal. Ca monah, el s-a făcut pildă tuturor prin postiri, înfrânări mari, rugăciunea neîncetată, cântări de psalmi, privegheri și multe feluri de nevoințe. Episcopul Tesalonicului l-a hirotonit preot. Când a venit la Tesalonic, marele Grigorie Decapolitul a fost atât de impresionat de Iosif, încât l-a invitat să vină la mănăstirea lui din Constantinopol.
Când a început iar lupta împotriva sfintelor icoane, pe vremea lui Leon Armeanul, Iosif a fost trimis la Roma ca să ceară Papei și Bisericii din Roma să lupte pentru Sfânta Ortodoxie. Aflându-se în această călătorie, el a fost răpit și dus în insula Creta, unde ereticii l-au ținut în închisoare timp de șase ani. Iosif s-a bucurat pentru chinurile suferite pentru Hristos, și de aceea aducea neîncetată laudă lui Dumnezeu, socotind-şi cătușele ca și niște podoabe de aur. Dis de dimineață, în ziua slăvitei prăznuiri a Nașterii Domnului, întru al șaselea an al întemnițării lui Iosif, răul împărat Leon Armeanul a fost asasinat în biserică în timp ce asculta Utrenia, iar în același moment Sfântul Nicolae s-a înfățișat înaintea lui Iosif în închisoarea din Creta și i-a zis: “Ridica-te și urmează-mi!” Iosif s-a simțit ridicat în văzduh, și s-a aflat deodată înaintea porților cetății Constantinopol. Toți drept măritorii creștini s-au bucurat cu bucurie mare la vederea lui. El a alcătuit canoane și mine pentru slujbele multor sfinți. El avea darul înaintevederii, drept pentru care Patriarhul Fotie l-a rânduit duhovnic cinului preoțesc, arătându-l lor ca pe un “om al lui Dumnezeu, un înger în trup și un părinte al părinților”. La adâncile sale bătrânețe el s-a mutat la Domnul Cel Căruia I-a slujit cu credință, cu lucrul și cu minunatele cântări de el scrise. El a adormit cu pace în ajunul Sfintei și Marii Zi Joi, din anul 883 după Hristos.
A te lăsa transformat
Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: “Deşertul mă va usca şi arșița soarelui mă va distruge”. Atunci auzi o voce care-i spuse: “Încredințează-te deşertului”. Dar fluviul răspunse: “Oare mai sunt eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?” Dar vocea îi răspunse: “În nici un caz nu vei putea rămâne ceea ce ești”.
Fluviul se încredință deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: “Acum sunt cu adevărat eu însumi”.
– Preot Sandu OLIVIAN
