„Extraculpabilizarea” la români – Dumitru MONACU, scriitor

Din start, vreau să specific faptul că acest cuvânt, „extraculpabilizare” este o licență proprie, DEX-ul necuprinzând un asemenea termen. Asta pentru eventualii cârcotași care stau cu arma criticii la picior. De ce am recurs la un termen inedit, sper că vă veți înțelege din conținutul textului ce urmează.  De cele mai multe ori, eșecul, datul în bară cum se mai spune, este urmat de găsirea unui țap ispășitor, de culpabilizarea cuiva sau a ceva. Este o caracteristică strict umană pornită printre altele și din acel instinct de autoconservare cu care ne-a înzestrat Domnul atunci când ne-a trimis în lume. Dar simpla culpabilizare nu este nicidecum un lucru rău, este absolut normal ca atunci când dai prin bălării și eșuezi pe marginea șanțului să cauți să înțelegi circumstanțele ieșirii în decor, să înțelegi ce factori perturbatori, ce conjuncturi nefaste au stat la baza insuccesului. Problema mare apare atunci când această logică analiză se numește extraculpabilizare. Adică individul, gruparea sau întreaga societate nu se uită absolut deloc în curtea proprie, nu își recunoaște greșelile care au condus la o situație de nedorit și caută vinovații de serviciu în exterior. Această caracteristică se întâlnește așadar, începând de la un individ oarecare și până la grupuri mari de indivizi cu interese comune, aici incluzându-se și comunități locale, regionale sau naționale. La nivel de individ extraculpabilizarea se întâlnește în toate domeniile vieții, de la locul de muncă și până în cele mai ascunse colțuri ale vieții de cuplu. Și dacă am adus vorba de viața de cuplu, lucrul pe care nu pot să-l înțeleg sub nicio formă deși am văzut destule într-o viață întreagă, se referă la momentul ruperii unei relații atunci când cel părăsit bagă toată vina în fundul celui plecat fără să-și pună măcar o dată, la modul serios, o întrebare de bun simț: „De ce m-a părăsit? Nu am greșit și eu pe undeva?” Că de bine, în mod sigur nu aplecat! Și în acest caz, ca în multe alte situații, subiectul își trage o sevă otrăvită din extraculpabilizare, fapt care aparent îi asigură un oarecare echilibru interior. Din păcate, este un echilibru fals, este o himeră de care nu va putea scăpa niciodată. Exact pe același tipar se înscrie și extraculpabilizarea națională, acest sport extrem promovat de cu precădere de către politicieni și practicat de mulți, foarte mulți dintre concetățenii noștri. Cel mai la îndemână exemplu în acest sens se referă la opoziția unora din exterior de a ne primi în spațiul Schengen. De cum s-a popularizat această situație nedorită, au și apărut o mulțime de triste bocitoare care nici măcar o secundă nu a analizat bubele noastre ci au pus toată această situație pe răutatea, perfidia și ura altor nații care nu au altă ocupație decât persecutarea noastră ca neam și ca popor. Odată identificați, vinovații de servicii au constituit (și încă mai constituie!) ținte perfecte pentru politicieni care, găsesc mult mai atractivă și eficientă lupta cu un potențial dușman extern decât cu slăbiciunile proprii. Ale lor și ale nației, adică. În același context începuseră să apară peste tot în mediul online și în presă, acuzații dure la adresa celor care au dictat suspendarea Simonei Halep pe patru ani. Niște hoți, niște bandiți au vrut s-o termine pe Simonica noastră! Nimeni sau aproape nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia au avut niște argumente atunci când au luat acea decizie. Că ulterior adevărul a ieșit la suprafață, nu a mai contat absolut deloc pentru cei obișnuiți cu extraculpabilizarea. Nu s-au mai sinchisit absolut deloc să despice firul în patru și să înțeleagă unde a fost greșeala. La fel s-a întâmplat și cu Roșia Montană, caz care reprezintă în aceste zile un subiect destul de zemos pentru mass media. Și în această situație erau alții vinovați, alții stăteau cu degetul pe trăgaci atunci când în dreptul cruciuliței lunetei a apărut aurul românesc. Din fericire, ambele situații pe care le-am amintit mai sus au fost rezolvate de către niște străini în favoarea noastră. Și atunci se pune o banală întrebare: nu cumva normalitatea, legalitatea, adevărul, toate acestea, au alte valori la alții decât la noi? Nu cumva noi, prin extraculpabilizare nu facem altceva decât să ne mințim pe noi înșine? Așadar, asumarea greșelilor și eliminarea extraculpabilizării ar trebui să devină o normalitate și la noi, fiind cu siguranță căi sigure pentru nerepetarea unor greșeli. Am pomenit la debutul acestor rânduri că această meteahnă este specifică și individului dar și grupării din care face parte. Ei bine, tare mi-e teamă că la noi la români această specificitate cunoaște dimensiuni uriașe comparativ cu popoarele altor nații care se mai uită și în grădina lor atunci când  capra vecinului le mănâncă varza și se învinovățesc, se condamnă pentru faptul că nu au astupat gaura din gard. Și tot ca un argument în sprijinul celor afirmate aici, vă reamintesc că în filmele americane, foarte des, unele personaje se învinovățesc în situații critice deși nu ar fi putut nicicum să influențeze o întâmplare sau un fenomen nedorit: „Doar eu sunt de vină!”. Ați auzit cumva, asta la ai noștri conaționali? Nu! Nici în filme și nici în realitate!