Patriotism, familie și tendințe ciudate – DUMITRU MONACU, scriitor

Se vorbește intens în ultima perioadă despre globalizare, suveranitate, patriotism, proruși, prooccidentali și alte asemenea tendințe care definesc parțial personalitatea noastră. Părerile sunt dispersate mai ceva ca semințele de grâu aruncate din sacul prins subsuoară de către semănătorii de altădată. Apartenența la unul sau altul dintre curentele prezentate poate fi motiv de ură îndârjită chiar și între membrii unei familii sau între prietenii cei mai buni. În acest univers volatil al realităților concrete, corecte sau incorecte, iată apar lideri,  formatori de opinie care încearcă să ne convingă de un adevăr sau altul mizând pe faptul că în mintea multora dintre noi nu a avut loc (încă!) cimentarea unor idei, a unor concepte, așa cum ar fi fost normal la vârsta maturității. Demagogia multor asemenea personaje se revarsă mai ales acolo unde „mortarul” cerebral nu a găsit niciodată condițiile să se întărească. Adică acolo unde informația corectă a fost lăsată la bariera târgului, în locul ei fiind puse de-a valma fragmente și cioburi de adevăr amestecate cu minciuni. Cu siguranță, rolul determinant în desăvârșirea unui individ îl au familia și școala. Aceste două altare, dacă nu își găsesc locul și rolul în viața noastră sau mai exact dacă nu le găsim noi, părinții și dascălii, acel loc, atunci peste ani, la vârsta maturității orice papagal care știe a învârti cu dibăcie niște cuvinte ne poate conduce într-o confuzie generalizată de unde ne va fi greu tare să mai găsim ieșirea înspre realitate. Astfel, ceea ce învață un copil în familie în primul rând, reprezintă fără doar și poate temelia devenirii lui. Afirm aceste idei prin prisma copilăriei mele marcată de dorința tatălui meu de a nu fi păcălit ulterior de minciunile comuniștilor și de a mă deprinde în aprecierea corectă a unor stări de fapt care erau vopsite și spoite altfel. Nu aveam șapte ani când tatăl meu mi-a arătat pentru prima dată harta României Mari. O hartă pe care o păstrase pitită cu grijă de autorități și de ochii curioșilor. Mi-a pus alături și harta actuală a țării și mi-a explicat cum ne-au ciuntit rușii țara atunci, în anii 40. Mi-a spus să nu vorbesc despre asta că e periculos dar ar fi fost catastrofal și mult mai periculos pentru mine dacă aș fi învățat altfel istoria și geografia României. „Orice te-ar învăța la școală, tu trebuie să știi adevărul”. – acestea au fost vorbele lui care și acum îmi răsună în urechi. Astfel, la vârsta la care mijoarca și miuța erau principalele pasiuni ale celorlalți copii, eu mai căpătasem una: istoria. Îl zăpăceam efectiv pe tata, în fiecare seară, cu rugămințile mele de a-mi povesti tot ce știe despre înaintași, despre faptele și locurile păstrate în memoria colectivă. Cât despre ce învățase el la școală, cât despre ce auzise din străbuni, al meu părinte mi-a fost primul dascăl de istorie. Ar fi putut să mă lumineze și bunicul născut în 1881 dar memoria acestuia se înțepenise în anii 40. Până în 1970 când a plecat dintre noi, el nu a știut decât despre un conducător al nației: Măria sa, regele. Habar nu avea de Pauker, Groza, Dej sau Ceaușescu iar singurul episod istoric pe care l-am reținut de la el se referea la un eveniment petrecut în anii 20 când, la Mălini, el i-a ținut calul pentru a fi încălecat de Regina Maria. Probabil acel episod a reprezentat culmea existenței lui din moment ce în anii care au urmat nu s-a mai putut desprinde de vremurile apuse. Revenind la rolul familiei în educarea și formarea individului, găsesc o sumedenie de circumstanțe atenuante pentru poziționarea mea anti Est dar și pentru pasiunea unora pentru marele popor rus. Acestora din urmă, le-am înțeles simpatiile întrucât, cel mai probabil, familiile lor au „belferit” cum se spune, pe perioada comunismului. Cum să fie un fiu de nomenclaturist, securist sau milițian adept al Occidentului când el s-a născut sub icoanele lui Stalin, Brejnev, Andropov sau Cernenko și a beneficiat de toate facilitățile și privilegiile cu care comuniștii își răsplăteau susținătorii? Numai așa se explică numărul foarte mare al celor care văd izbăvirea nației prin prisma moscovită. Apoi, nevoia de un „tătuc” s-a dovedit a fi o altă cauză a creșterii numărului adepților care văd în Rusia salvarea neamului. Nu, dragilor, Rusia nu ne va salva niciodată, din contră. Din punctul meu de vedere, relația cu muscalii ar trebui să fie bazată pe acel principiu sănătos al românului supărat pe un megieș, „nu-ți vin, nu-mi vii!”. Fără alte explicații și justificări. Cât despre suveranism și globalism, eu nu văd absolut deloc antagonice aceste două concepte. Deschiderea și interacționarea dintre oameni nu poate fi oprită sau limitată de un curent (suveranismul) și nici deformată de altul (globalismul). Fiecare popor are caracteristicile lui care trebuie respectate și apreciate iar închiderea în granițele mai mult sau mai puțin artificiale nu poate constitui un deziderat decât pentru nord coreeni. Vrem poate să ajungem ca ei?