Suveranismul și luntrile românilor – Dumitru MONACU, scriitor

Se spune că primul rege al României, Carol I, iritat de poziția mereu duplicitară a unui politician român i-ar fi spus, preluând eronat o vorbă din popor: „Voi, românii, aveți două luntri în cur!”. Lăsând la o parte confuzia iscată de necunoașterea perfectă a limbii române, afirmația monarhului a scos și scoate în continuare la iveală paradoxul, prăpastia dintre rigurozitatea germană și versatilitatea românească. O trăsătură efectiv intrată în ADN-ul populației din jurul arcului carpatin care, în materie de politică, cunoaște forme din ce în ce mai evoluate, mai acutizate, și chiar mai rafinate. Poziționarea asta la cel puțin două capete s-a dovedit a fi pe undeva un mijloc de supraviețuire a neamului, dar parcă ce-i prea mult, strică până la urmă. Dacă privim în istorie, vom vedea că strămoșii noștri au dat-o la întors și cu romanii și cu anumite popoare migratoare, și cu turcii și cu rușii, polonii sau austriecii, iar mai nou, în cel de-al Doilea Război Mondial și cu nemții și cu aliații. De foarte multe ori această poziționare deloc stabilă avea la bază un argument destul de sănătos, de altfel: ne dăm cu învingătorii. Că uneori tocmai preconizații învingători erau învinși, nu însemna altceva decât lipsa de viziune sau de realism a conducătorilor. Era ca un fel de joc de noroc în care mizam cam totul pe un perdant. Efectele acestor erori încă le mai resimțim și astăzi dacă e să privim teritoriul românesc, dar și caracteristicile poporului plimbat pe la toate ușile marilor puteri de către niște aventurieri, nătângi sau nepricepuți. Și totuși, vreme de aproape 50 de ani, adică din 1945 până în 1989, românii nu au mai stat cu fundul în două luntri, ci și-au înghesuit șezuturile pe scaunul tare ca piatra oferit de „poporul frate și prieten” de la nord. Riscul de a nu mai căpăta o gaură în respectivul organ a condus la o supunere cvasitotală a românilor. Pentru că stabilitatea sau rigurozitatea tuturor acțiunilor acestui popor erau asigurate ori de către șenilele tancurilor rusești, ori de către încărcătoarele burdușite și rotunjite ale „kalașnikoavelor”. Dar iată că a venit anul 1989 și marele frate de la răsărit, năuc de votcă și putere a adormit nițel și astfel lumea din interiorul Cortinei de fier a început să respire minunatul aer de democrație și libertate. O democrație despre care nu prea se știa mare lucru. Astfel, vreme de vreo douăzeci de ani, românașii noștri au orbecăit pe căile ecconomiei de piață și ale democrației până când, văzând că sub aceste două umbrele unii băieți deștepți fură avutul statului nu cu ambele mâini, ci cu vagonul și basculanta, s-au gândit ei că altceva trebuie în țara asta. Drept urmare, ghidați de alți băieți deștepți cu ochii albaștri specialiști în manipulări și diversiuni, s-au decis: suveranismul. Adică noi, prin noi înșine (nu, în acest caz nu faceți legătura cu deviza liberală!) să ne impunem în Europa și în lume. Asta, în condițiile în care deja aparțineam Europei inclusiv prin legislația UE, iar în lume, ce să mai spun din moment ce nu există țară pe acest glob în care să nu găsești măcar un român? Cum în orice competiție trebuie să ai măcar un adversar, un dușman sau un rival, suveraniștii au venit din prima cu el la pachet: globalistul! El suge sângele poporului, el ne exploatează! Atât de mult încât fără să vreau îmi vine în minte vorba aceea, cu diferența dintre comunism și capitalism: pe vremea comunismului exista exploatarea omului de către om, acum e invers! Am stat și m-am gândit adeseori cam ce țară, ce vor, ce își doresc suveraniștii. Oricât de mult am analizat acest aspect, concluzia e aceeași: ei vor, pe de o parte, un sistem draconic, etatizat până în măduva oaselor, o dictatură și un tătuc dar, pe de altă parte, își doresc menținute toate câștigurile de după 1989. Adică să plece afară la muncă sau în excursie când vor ei, să beneficieze de fonduri europene grase, să fie apărați de NATO în caz că ungurii vor să ne ia Transilvania și rușii Moldova, să-și trimită copiii la carte în Anglia, SUA, Danemarca sau alte state, să aibă cât mai mulți euro și dolari (ruble, nu prea vor, drăguții de ei!), să aibă parte de un nivel de trai precum vesticii și nicidecum precum rușii sau nord-coreenii. Da, cu nord-coreenii am exagerat nițel, dar acolo, în „țara dimineților liniștite” suveranismul a atins cele mai înalte culmi de progres și civilizație. Acolo trăiesc cei mai aprigi suveraniști de pe Pământ! Așa cum trăiesc ei, adică fără nicio libertate, cu mâncarea la cazan sau pe sponci, fără rețele de socializare, fără posibilitatea de a ieși din țară, fără sute de canale TV, fără dreptul la o opinie, fără vise, fără idealuri. Și revenind la luntrea cea în două funduri, cred că ați înțeles acum legătura dintre suveraniștii și această străveche preocupare a românilor de a fi dualiști, versatili, la două capete, adică. Aproape că e o deviză, un slogan. „Vrem cu fundul în două luntri!” Și dacă m-am tot învârtit în acest editorial în jurul respectivei vorbe de duh a românului, închei rândurile de față într-un registru asemănător, adică folosind un alt posibil slogan: grijă mare să nu cădem din lac în puț!