Sărăcia rurală și palavra politică – Dumitru MONACU, scriitor

În urmă cu ceva vreme, președintele Consiliului Județean Botoșani, Valeriu Iftime, declara că nu va mai sprijini sub nicio formă, proiectele din mediul rural gen podețe sau săli de sport ci numai investițiile majore cu impact asupra a cât mai mulți oameni. Dacă e să ne uităm în trecutul de aur al României postdecembriste vom constata că afirmația lui Iftime are la bază o groază de isprăvi care nu au avut ca scop decât umflarea portofelelor unor primari cu parandărătul de rigoare. Terenuri de fotbal în pantă (ce-i drept, nu în județul nostru!), reabilitări de școli fără elevi, parcuri, săli de sport unde se fac cumătrii sau podețe peste râuri imaginare, toate acestea au în spate tomuri de studii de fezabilitate, memorii justificative, referate de necesitate sau alte asemenea hârțoage care preamăresc niște investiții făcute doar pentru că existau bani la capitolele respective din buget. Chiar și proiectele din PNRR care în această perioadă se derulează în multe localități rurale din județ sunt de multe ori concepute cu fundul și nu cu capul de către cei care ar fi trebuit să le treacă prin sita și dârmonul judecății și utilității. Astfel, se trage apă sau gaz fără nicio noimă prin satele patriei și a județului și când spun aceasta mă refer strict la faza de execuție. În loc să existe un proiect comun pentru aceste utilități (inclusiv canalizarea!) vedem cum pe ulițele satelor se sapă pe dreapta șanțuri pentru conductele de apă, pe stânga pentru conductele de gaz și poate în viitor, după asfaltare, pe centru, pentru canalizare. Or un proiect complet și sănătos ar fi însemnat cumularea acestor utilități printr-o singură nișă sau mai pe șleau, printr-o singură săpătură astfel încât fiecare executant să-și aibă locul și rolul lui în rețea. Cu siguranță cheltuielile ar fi fost mult mai mici iar disconfortul cetățenilor, de asemenea redus în mare parte. Pe de altă parte, vizavi de investițiile din mediul rural, un nihilism din acesta propovăduit de președintele CJ-ului nu-și prea are sensul întrucât sunt destule locuri unde chiar este nevoie de podețe și destule localități unde chiar există activitate sportivă. Referitor la această ultimă speță, consider că o combinată între sală de sport și cămin cultural ar fi cea mai nimerită investiție în localitățile unde există tineri dornici de sport, de cultură sau de activități distractiv-recreative. Deci nu se poate vorbi de o generalizare în stoparea acestor investiții. Pe de altă parte, oamenii din mediul rural nu au alte necesități decât cei din urban ci mai degrabă nu au acces la satisfacerea acestora. În acest sens primarii ar trebui să se focuseze asupra unor probleme existențiale cum ar fi: amplasarea de bancomate, asigurarea de asistență medicală  (inclusiv stomatologie) prin aducerea măcar o dată pe săptămână a unui medic în sat, înființarea unor servicii de catering care să asigure oamenilor în vârstă aprovizionarea cu cele necesare (contra unui preț corect și decent, eventual subvenționat). Lipsa din satele botoșănene a unei infrastructuri adecvate dar și lipsa cvasitotală a locurilor de muncă dublate de tot mai pronunțatul fenomen de îmbătrânire a populației ar trebui să reprezinte pentru primari abc-ul proiectelor pe care intenționează să le „atace” cu maximă celeritate. Satul românesc în general dar și satul botoșănean în special, se zbate bolnav pe o masă de operație unde niște chirurgi (reprezentanți ai autorităților locale, adică!) atenți numai la plicul strecurat în buzunarele halatelor, nu știu decât să extirpe organele bolnave și nicidecum să le trateze spre vindecare. Iată de ce o stabilire corectă a diagnosticelor, așa cum se pare că își dorește președintele Iftime, ar reprezenta balonul de oxigen menit a ne ține în viață locurile unde s-a născut veșnicia, adică satul. Cu siguranță există mulți primari care simt că le vor fi stricate apele de către președintele CJ. Și tocmai din acest motiv, unii dintre ei au început să îl atace la baionetă, reproșându-i ba că nu știe administrație, ba că e vorbă lungă sau că nu face nimic altceva decât să posteze pe rețelele de socializare. Tuturor acestora vreau să le reamintesc ceva ce nu e un secret pentru nimeni: în trei sau mă rog, patru luni de președinție, ce minuni ar fi putut să facă Iftime? De-abia după un an de mandat se va putea trage o concluzie referitoare la performanțe, realizări, eșecuri sau poticneli. Să nu uităm că au fost președinți de CJ care au dormit pe toată durata mandatului nerealizând nimic nici cu apa, nici cu spitalul, nici cu cultura. Iată de ce, la acest moment, ieșirile publice ale unor primari social democrați nu pot fi luate în serios, ele nefiind decât niște acțiuni de sorginte politică prost gândite sau mai exact spus, orchestrate. Din punctul meu de vedere, la toamnă îi voi număra primii boboci ai lui Iftime și dacă nu vor ieși la număr, atunci, da, voi pune tunurile pe el. Până atunci, bine ar fi ca toți să ținem cont de zicala aia românească și anume „vorba lungă, sărăcia omului”.