Când justiția începe să miroasă a tocmeală, ceva e profund stricat în sistemul care ar trebui să fie stâlpul dreptății într-o societate. Ultimul caz de corupție ajuns în instanță aduce în fața opiniei publice o rană infectată – aceea a unei justiții care nu mai e nici oarbă, nici dreaptă, ci înclinată după interese, imagine publică și influență politică. Ceea ce părea a fi un proces clar – un demnitar acuzat de corupție în exercițiul funcțiunii – s-a transformat într-un circ birocratic în care fiecare parte și-a făcut numărul, iar finalul a fost de un grotesc dezamăgitor.
Șeful cel mare, leul sau regele junglei (n.r. – cum vreți să îi spuneți) a fost prins cu ocaua mică. Și nu oricum, ci favorizând pe cineva apropiat să acceadă ilegal într-o funcție publică. O practică veche, cunoscută, dar din ce în ce mai greu de dovedit. Iar când dovezile există, începe dansul – recunoașterea faptei, dar nu oricum, ci cu niște condiții. Acord de recunoaștere a vinovăției? Desigur. Dar numai dacă pedeapsa este amânată. Cu alte cuvinte -„Recunosc că am furat, doar dacă nu pățesc nimic.” Și culmea, la un an distanță, instanța îi dă dreptate. În ciuda gravității faptei, în ciuda poziției de autoritate, în ciuda opiniei ferme a procurorilor care avertizau că un astfel de precedent este periculos pentru încrederea cetățenilor în administrație.
Să fim serioși…Justiția nu poate funcționa ca un târg de vechituri. Nu poți să negociezi vinovăția ca și cum ai cumpăra o bluză de la reduceri. „Las eu puțin din pedeapsă, lași tu din pretenții, și gata – am bătut palma.” Nu e normal, nu e moral și, mai grav, nu e legal într-un stat de drept. Pentru că în clipa în care începem să negociem sancțiunile pentru corupție, ce semnal mai transmitem societății? Că faptele nu contează, ci doar cine le judecă. Că dacă ai prieteni, influență sau poziție, poți obține „justiția personalizată” – la comandă, ca un costum croit pe măsura vinovăției tale.
Iar aici vine întrebarea esențială – cine mai are dreptate? Procurorii care văd gravitatea faptelor și cer responsabilitate sau judecătorii care, prin decizia lor, relativizează totul? Răspunsul e dureros. Nu mai putem vorbi de dreptate în sensul ei pur, ci de o dreptate relativizată, adaptată conjuncturii. O justiție amestecată, în care nu mai știm cine este vinovat și cine nu, pentru că fiecare are pete pe mâini. Iar atunci când cei care judecă poartă aceleași umbre ca cei judecați, obiectivitatea devine o glumă proastă.
Să nu ne mai mirăm, deci, dacă cetățenii își pierd complet încrederea în instituții. Dacă oamenii văd că legea nu se aplică tuturor la fel, ci doar celor care nu știu să negocieze. Dacă justiția devine sinonimă cu un joc de influențe și compromisuri. Așa se ajunge ca orașele să fie conduse de inculpați, ca administrația să fie populată de incompetenți plantați politic și ca legea să nu mai aibă niciun sens. Pentru că nu legea se aplică, ci influența, imaginea, voturile și conexiunile.
Într-o societate normală, cine greșește – mai ales dintr-o funcție publică – plătește. Fără compromisuri, fără „dacă”, fără „poate”. Asta e baza încrederii în stat. În România însă, justiția s-a transformat într-un talcioc – fiecare vinde ce poate și cumpără ce i se permite. Și-atunci, cum mai putem vorbi despre morală, despre echitate sau despre dreptate?
Poate că ne-am amăgit prea multă vreme cu ideea că justiția este egală pentru toți. Astăzi, realitatea ne arată că în fața legii nu mai suntem egali, ci evaluați. Iar cine are mai mult de oferit, primește și cel mai blând tratament. Ceea ce, dincolo de revoltător, este o trădare profundă a ideii de democrație.
