În pragul turului al doilea al alegerilor prezidențiale, România se află din nou într-un moment de cumpănă. Nu între două nume pe un buletin de vot, ci între două viziuni despre viitor, două tipuri de societate și două direcții – una care mizează pe continuitatea unui sistem slăbit și speranța de a-l putea reforma, cealaltă pe o schimbare încă incertă și care ne poate arunca într-un haos geopolitic. Niciuna dintre opțiuni nu reprezintă vreun ideal, ci doar – din nou, pentru a câta oară? – posibilitatea de a alege răul mai mic.
Căci una este să critici politicile Uniunii Europene din interior, ca voce distinctă, puternică și cu argumente solide și alta este să te superi ca văcarul pe sat și să întorci spatele comunității care te hrănește. Deși motive sunt, dacă ar fi să menționăm doar politicile DEI (Diversitate, Echitate și Incluziune) sau Green Deal („Înțelegerea” Verde), ambele duse la extrem de actualii lideri de la Bruxelles, în dauna economiei europene și a propriei populații. Dar ele pot și trebuie să fie schimbate din interior și nu prin destrămarea întregului.
Împotriva acestor politici vociferează mari părți din aproape toate națiunile europene, dar niciuna nu s-a gândit ca pentru a-și atinge scopul să se alieze cu rușii. Ungaria și Slovacia, singurele disonanțe în corul european, visează hilar la bucăți din teritoriul Ucrainei, împotriva aranjamentelor actuale ale lumii și uitând deliberat că harta pe care unii dintre liderii lor o tot agită era a Imperiului Habsburgic și nu a țării lor. Nu ne putem alătura lor, chiar dacă și noi avem Basarabia și Bucovina de Nord în afara granițelor actuale, pentru că asta ar însemna să fim de acord cu reîmpărțirea întregii Europe, adică un nou război pe întregul continent.
Prin urmare, nu avem de ales între premiantul și bătăușul clasei, cum am văzut că se vehiculează pe rețelele sociale, nici între dorințele elitei intelectuale oarecum diferite de ale valului popular denumit „antisistem”, ci între a fi acolo unde ne este locul – între țările civilizate ale continentului – sau a ne alătura unui grup revanșard care nu are vreo șansă de reușită. În zadar revanșarzii invocă politica SUA, de reașezare a sferelor de influență într-o aparentă înțelegere cu rușii, pentru că interesele americanilor nu sunt aceleași cu ale noastre. Este vorba despre interese economice și nu militare, americanii nu vor ceda o palmă din teritoriile pe care le controlează strategic.
Avem „cazul Venezuela”, o țară a cărei evoluție ar trebui predată în toate școlile din România. Venezuela a fost cândva una dintre cele mai prospere țări din America Latină. Datorită resurselor imense de petrol a avut un standard de viață ridicat în anii ’50–’70. Au dezvoltat infrastructura, educația și sistemele sociale. De atâta bine, i-a apucat dorul de socialism, au naționalizat totul (resursele erau exploatate de companii străine, ca la noi acum) și au centralizat puterea. Rezultatul? În douăzeci de ani au ajuns la sapă de lemn, jumătate de populație a emigrat, iar cealaltă jumătate mănâncă din gunoaie. Asta vrem în România? Trăim într-o lume deja globalizată în care autarhia nu mai este posibilă nici măcar pentru triburile izolate din jungla amazoniană.
România de azi este o țară cu două fețe, puternic divizată. Ăsta este rezultatul a 35 ani de socialism deghizat în capitalism. Avem o infrastructură deficitară, un sistem educațional dezechilibrat, un aparat birocratic greoi și o clasă politică ruptă de realitățile cotidiene. Pe de altă parte, avem antreprenorii care reușesc în ciuda sistemului, avem medicii și profesorii care luptă zi de zi pentru demnitate, avem tinerii care păstrează credința că și aici „se poate face ceva”. Acel „ceva” este să ne ținem strâns de factorul civilizator, de marile puteri europene cărora, în fapt, le datorăm bunăstarea și existența ca stat suveran.
