Cum acest text este redactat înainte ca rezultatul final al alegerilor să fie cunoscut, nu mă voi hazarda în pronosticuri. Cu atât mai mult cu cât toate sondajele indică diferențe minime între competitori, ba pe alocuri chiar egalitate. A fost o campanie murdară, împănată cu insulte și nenumărate încercări de discreditare ale adversarului. Nicidecum una pozitivă, în care să auzim ce planuri are viitorul președinte și cum ar vrea să le pună în practică. Niciunul dintre cei doi finaliști nu a putut să ofere vreo minimă garanție în privința viitoarelor sale atitudini și acțiuni. Așadar, indiferent de rezultat, ce poate face câștigătorul acestei curse?
Președintele României, ales prin vot direct, este figura centrală a statului. Are rolul de garant al respectării Constituției, apărător al independenței și reprezentant al țării pe plan internațional. Are responsabilități importante, de la conducerea armatei până la menținerea echilibrului între puterile statului: executivă, legislativă și judecătorească. Președintele este cel care trebuie să se asigure că întreaga societate funcționează bine și că regulile democratice – pluralismul politic, libertatea de conștiință și religioasă, libertatea de asociere și libertatea de exprimare, libera inițiativă și dreptul de petiționare – sunt respectate.
Fiindcă este ales prin vot direct și nu de către Parlament, titularul de la Cotroceni are o influență politică sporită în formarea majorității parlamentare care dă primul ministru și echipa guvernamentală. Cu toate acestea, președintele nu poate, în mod direct, să dizolve Parlamentul. Aceasta este o măsură gândită de către cei care au elaborat Constituția actuală, adoptată prin referendum în 1991 și reînnoită în 2003, pentru a contracara concentrarea puterii în mâna unui singur om.
Totuși, poate numi de trei ori consecutiv premieri despre care știe că vor fi respinși de majoritatea parlamentară, ceea ce duce la alegeri anticipate. O procedură aproape imposibil de finalizat, întrucât ar însemna ca parlamentarii, abia aleși, să fie de acord cu bună știință să-și piardă fotoliile fără vreo garanție că și le-ar putea recâștiga. Avem exemple în acest sens în istoria recentă, cel mai cunoscut fiind președintele Băsescu, cel care a desemnat un candidat fără șanse (Lucian Croitoru, funcționar la BNR), pentru a forța Parlamentul să aprobe ulterior cabinetul minoritar al lui Boc sub riscul dizolvării legislativului. Așadar, iată că președintele are pârghii destul de puternice, pentru a forța direcții politice, accepta alianțe vremelnice sau respinge tendințe distructive.
Am lăsat la urmă partea cea mai sensibilă a puterii prezidențiale, anume aceea de a-i numi pe șefii serviciilor secrete și ai magistraților. Aceasta este partea ocultă, cea mai puțin vizibilă, cea mai puternică și cea mai eficientă. Practica ultimilor zece ani, în care Iohannis a cedat complet controlul statului către serviciile secrete, ne-a arătat ce înseamnă asta: lupte crâncene între servicii pentru a-și numi oameni loiali în instituțiile statului, având drept consecințe impostura generalizată și abandonarea interesului public. Totodată, președintele mai are și puterea de a-și constitui un fel de mini-guvern propriu, care se cheamă Administrația Prezidențială și în care poate angaja oameni pentru toate direcțiile sale de activitate. Aceștia sunt și un fel de rezerve, fiind uneori cooptați în guvern în cazul unor remanieri.
Am scris toate astea ca să știm la ce să ne așteptăm din partea președintelui ales, ce îi putem cere și pentru ce îl putem critica. Președintele dă direcția și este responsabil pentru politica externă a țării, poate influența decisiv politica internă, ne poate reprezenta cu cinste sau ne poate face de râs. Dar, mai ales, poate fi suspendat și chiar demis. E bine să nu uităm acest din urmă aspect.
