În sfârșit, s-a pus punct celei mai încrâncenate și murdare campanii electorale de când democrația pretinde că hălăduiește pe coclaurile mioritice. Ce-i drept, și miza a fost mare, iar la oferta ajunsă în finală lucrurile erau simple de tot, dar uite că nu a fost și s-a tremurat până în ultimele momente. Ziua cea mai lungă, noaptea cea mai scurtă, cum s-ar spune. Eternul paradox românesc. Să ai de ales între un absolvent de Sorbona și un dubios și să duci scorul în zona în care diferența e destul de măruntă, asta înseamnă paradox, nu glumă.
Agitație încă mai există. Rețele sociale gem de mesaje de bucurie sau ofuscare, fiecare cu ce-l doare. Politicienii ne îndeamnă la responsabilitate și să privim spre viitor. Spre viitor, desigur, însă, mai înainte de a privi spre ceea ce va fi, cred că e cazul să privim spre trecut. Trebuie să știm de ce am ajuns în situația asta nenorocită pentru că, dincolo de victoria in extremis și care se reflectă deja pe bursă și nu numai, am trecut printr-o situație nenorocită care s-ar putea să nu se repete peste cinci ani, deoarece e loc și de mai rău. Când candidatul proeuropean e votat cam la limită, deși are un adversar inferior din toate punctele de vedere, când un manelist face diferența, ei bine, ai probleme. Și, înainte de a privi spre ceea ce ne rezervă viitorul, e obligatoriu să vedem cine a generat aceste probleme.
Cea mai mare parte din vină îi aparține lui Iohannis. Un deceniu de nesimțire la Cotroceni nu putea trece fără urmări, iar electoratul a sancționat delăsarea României educate. Recredibilizarea funcției prezidențiale e o misiune dificilă pentru Nicușor Dan, deși nu e nevoie de cine știe ce efort pentru a fi mai bun decât Dulapul, oricine poate fi mai bun dacă e scos la comparație cu depresivul de la Sibiu.
Cu ani în urmă, PSD și PNL se jeluiau că nu pot construi autostrăzi pentru că nu-i lasă Occidentul. Chipurile, Vestul se temea de concurența economică pe care o putea face România. Ei bine, uite că treaba asta cu frâna Vestului s-a fumat și e dificil să vezi partide proeuropene în noul USL. Dacă PNL și-a făcut publică susținerea pentru Nicușor Dan, PSD a evitat să se pronunțe public, ceea ce, până la urmă, se pare că n-a fost ceva rău; asocierea lui Dan cu PSD numai bine nu i-ar fi făcut. Din păcate, nu vorbim de o strategie electorală, ci de o șmecherie pur românească. Așteptăm să vedem din ce parte bate vântul și ne orientăm rapid. Ciolacu s-a repezit să bage un mesaj ce pendulează între patos și patetic, deși este unul dintre artizanii situației prezente. L-a susținut pe perdantul Antonescu în dauna lui Bolojan, a pompat voturi la extremiști în ideea că-i va forța pe români să-l voteze pe Crin pe tiparul finalei Iliescu-Vadim, dar uite că n-a mers. Și-a ținut scutul la mijloc în ideea că dacă iese Simion o să poată sări în barca acestuia asigurându-i majoritate parlamentară. Se vedea tot la Palatul Victoria, chiar dacă asta însemna dezastru pentru țară. Dacă PSD mai vrea un viitor ca partid și vreun viitor pentru România, e cazul să se debaraseze de Marcel. Sunt în PSD destui oameni care-l pot înlocui, dar sunt și mai mulți care ne pot duce la „scapi de dracul și dai de taică-su”. Să ne aducem aminte ce veselie era când am scăpat de Dragnea. Și uite cu cine ne-am ales.
Ce urmează de-acum înainte e un drum cu multe hârtoape. Într-o țară normală, victoria lui Nicușor Dan ar fi fost categorică, iar prestația contracandidatului ar fi fost sancționată sever de un electorat matur; ar fi fost eliminat la categoria „și alții” din primul tur, necum să ajungă în finală. Dar România nu e o țară normală și nici electoratul nu e, în mare parte, matur. Diferența strânsă nu e un semn de democrație vie, ci de dezorientare colectivă și manipulare eficientă. Când preferințele politice sunt dictate de influenceri fără carte, de versuri cu „șmecherie” și „ban la ban trage”, avem o problemă profundă, care ține nu doar de educație, ci de igiena morală a societății.
