Prăpastia ideologică din societatea românească nu este nouă. De mulți ani, cele două curente majore se confruntă în spațiul public, doar că acum s-a ajuns la paroxism: pe de o parte se află suveranismul, devenit tot mai vocal, care contestă supunerea oarbă față de Bruxelles și cere reafirmarea identității naționale; pe de altă parte, europenismul, care susține integrarea ca singura cale realistă de modernizare și stabilitate. Ambele sunt justificate de faptul că într-o democrație sănătoasă pluralismul de idei este benefic. Problema este că la noi cele două atitudini sunt mai mult mimate, cei care le ilustrează fiind complet nepotriviți și lipsiți de orice urmă de responsabilitate. Prin urmare, nu sunt punți între ele.
Raportul numeric dintre adepții acestor viziuni s-a schimbat. La fel cum s-au schimbat și raporturile de stare socială și economică dintre păturile sociale. S-a vorbit și s-a scris mult în aceste zile despre prăpastia dintre cei educați și bine plătiți, tot mai numeroși, și cei mai puțin școliți, așa zișii analfabeți funcționali, care fie au rămas la stadiul de a trece de la o lună la alta prin tot felul de combinații sau munci ocazionale, fie au trecut prin școli ca gâștele prin apă de nu sunt în stare să priceapă o idee simplă dintr-un text oarecare. La fel de mult s-au schimbat și raporturile cu Diaspora. Cei care vin acasă în vacanță cu o mașină la mâna a doua și câteva sute de euro în buzunare nu mai impresionează pe nimeni.
În realitate, aspectele care determină cele două atitudini sunt mult mai complexe și nu se reduc doar la gradul de educație sau starea materială individuală. Potrivit cercetărilor sociale publicate intens în această perioadă, cei care însumează majoritatea românilor, indiferent de gradul de educație sau venituri personale, sunt preponderent conservatori: heterosexuali, familiști, credincioși, atașați de cultura locală și de tradiții. Totodată, sunt admiratori ai culturii occidentale, în care s-ar vrea integrați pe deplin. Este o contradicție aici? Nu, nici vorbă! Cultul normalității este în revenire puternică în întreaga Europă și ceea ce, la un moment dat, a fost un fel de dictatură a minorităților s-a dovedit a fi fost o simplă modă care se apropie acum de un firesc sfârșit. Nu fără a fi lăsat și urme benefice, întru integrarea nepărtinitoare a tuturor membrilor societății.
În această ecuație tensionată, noul președinte are o misiune dificilă, el trebuie să reînvie coeziunea socială. Polarizarea ideologică, alimentată de inegalități economice și de abuzurile numirilor arbitrare, a prăbușit încrederea în instituțiile statului. Președintele și noul guvern trebuie să aducă în prim plan ceea ce ne unește dincolo de etichete politice. Cetățenii nu trebuie să aibă de ales între apartenența la Uniunea Europeană și apărarea intereselor naționale, fiindcă cele două nu sunt în contradicție. Dimpotrivă, de fiecare dată când România a avut o voce coerentă la Bruxelles, a reușit să-și promoveze interesele cu succes.
Un pas concret ar fi comunicarea deciziilor, prin informare corectă, clară și promptă. Un alt element ar reconectarea președintelui și premierului cu teritoriul și mesajul „toți contează”. România înseamnă și zonele sărăcite, unde se formează cel mai adesea retorica radicală. Este o nevoie imperioasă de resetare a discursului public. Trebuie să dispară „extremiști”, „naivi”, „antieuropeni”, „globaliști”. Înainte de toate, suntem români și avem interese comune. Nu avem nevoie de mai multă autoritate ci de mai multă empatie instituțională. Asta ar trebui să fie una dintre misiunile președintelui în perioada care urmează. Cheia nu este să aleagă o tabără, ci să arate că românii pot fi suverani și europeni în același timp. Bolojan a început, fiind un bun exemplu în acest sens. Sper ca Nicușor Dan să-i calce pe urme.
