Așa cum am atras atenția în editorialul precedent, reforma sistemului de învățământ din România pendulează între „las-o bre, că merge și așa” și „atât s-a putut”. Daniel David, cel care păstorește momentan Educația, nu are o viziune concretă, ci doar ține să presteze la impresia artistică. Vrea să lase în urma lui multe schimbări, dar, pentru moment, se pare că nu vor fi realizări de substanță, ci doar din categoria multe și cam atât. A început cu tâmpenia cu „scopul școlii nu e să te facă fericit, ci să-ți transfere competențe”. Cu alte cuvinte, învață naibii cât mai multe, în rest nu interesează pe nimeni soarta ta.
Ca unul care și-a petrecut mare parte a vieții active la catedră știu mai bine cum stă situația din școlile românești. Cunosc nemijlocit realitățile și-i pot spune ministrului că se înșeală amarnic, doar că pe individ nu-l interesează părerea pălmașilor de la baza piramidei sistemului. El știe mai bine, știe ce face. Școala ar trebui să aibă, mai ales, rolul de a te face fericit. Copilul care vine cu plăcere la școală învață mai bine, are niște așteptări de la sine și de la viață, e mai orientat în ceea ce face. Nu are rețineri atunci când e să expună anumite probleme pentru care, în trecutul nu prea îndepărtat și spre care David cam vrea să revină, ar fi fost catalogat drept nesimțit și taxat în consecință. Școala trebuie să fie un mediu în care starea de bine și chiar fericirea să fie la ordinea zilei, nu excepții de care se fac vinovați dascălii cu mintea deschisă.
Foarte probabil, urmează să bage uniformele școlare și intonarea imnului de stat la începutul cursurilor, să încurajeze patriotismul. Ideea nu e nouă; o mulțime de aciuați prin Parlament bagă la înaintare astfel de proiecte de lege, dar s-avem iertare, nu mornăind „Deșteaptă-te române” vom ajunge să iubim România. Patriotismul e un sentiment care se cultivă, nu o datorie necondiționată. Nu ajungi să iubești patria pentru că așa ți se cere, e nevoie să fii educat în direcția asta.
Școala nu trebuie să devină o temniță a sufletelor, unde copiii să fie siliți să învețe tot felul de inepții pe sistemul „nu se știe când o să-ți fie de folos în viață”. Personal, am învățat o mulțime de tâmpenii de care, chiar dacă aș avea nevoie, nu m-aș mai putea folosi. Le-am uitat de multă vreme; asta se întâmplă cu cunoștințele pe care le asimilezi forțat, dar nu le folosești. La școală ar trebui să deprinzi competențe de care vei avea nevoie în viață, nu din cele cu care să mergi la ghici. Nu ajută la nimic, dar nu se știe când ai nevoie de așa ceva. Aplicabilitate practică, nu pe tărâmul incertitudinii. Cât timp școala nu va deveni un spațiu al bucuriei și al libertății de exprimare, orice reformă va fi doar o mască goală, un exercițiu de PR menit să mascheze lipsa de viziune reală. Fericirea elevului nu este un moft, ci o condiție esențială pentru dezvoltarea lui armonioasă. Dacă uităm asta, vom continua să avem generații de tineri neîncrezători, apatici și frustrați, în fața unor sisteme rigide și surde la glasul lor.
A, și să nu uit de siguranța din școlile din România. Zilele trecute un elev a ajuns la spital deoarece un coleg a deschis ușa cu presiune. Bănuiesc că acasă la el nu deschide ușile în halul ăsta, izbindu-le cu piciorul. Chiar dacă nu a fost cu intenție, tot de violență e vorba, pentru că vine momentul în care nu se face diferență între lovit ușa sau colegul. Ce soluții propune ministrul pentru elevii cu apucături? Păi nu propune deoarece rolul școlii nu e să te facă fericit, nu? Soluția e simplă, doar că e ocolită. De-a lungul anilor am cunoscut multe cazuri de elevi care proveneau din familii disfuncționale. Câțiva au fost instituționalizați și treaba asta a dat rezultate. Serviciile sociale și-au făcut datoria. E drept, s-a intervenit devreme, nu s-a lăsat timp pentru ca educația de proastă calitate să-și pună amprenta permanentă.
Soluții există, dar presupun costuri, implicare și viziune pe termen lung. Adică tocmai ceea ce Daniel David nu e dispus să livreze.
