Așa cum am mai amintit și cu alte ocazii, primesc adesea feedback de la cititori. Apreciez asta, însă nu simt nevoia de conformare mulată pe părerea unora care au idei fixe și o retorică de-a dreptul comunistă. Nici bine n-a văzut lumina tiparului editorialul „Sindicatele – scut pentru impostori” că s-a și găsit specialistul dispus să mă tragă de mânecă. Față în față, că ne-am întâlnit la festival. Ce ai, domnule, cu cercetarea românească? De ce ai scris ce ai scris? Că nu e frumos…
Ei bine, când cineva îmi spune că nu e frumos, replica promptă e că subsemnatul nu scrie niciodată frumos. Au grijă alții și, din păcate, sunt mai mulți decât ne trebuie. Eu unul numai despre lucruri frumoase nu am chef să scriu, nu ăsta e rolul unui editorialist. Și individul a început să-mi toarne argumente pe care le știam deja, dar, spre deosebire de revoltat, știam chiar mai multe.
Dumneata știi că în 1958 România a fost printre primele țări care a proiectat un calculator electronic? Știi că tractoarele U-650 erau cele mai bune din lume? Și ce știi dumneata despre camionul de 120 de tone produs de Ceaușescu? Aia nu era cercetare? Că noi, românii, produceam tot ce ne era necesar…
Da, eram singura țară din lume care producea tot ce-i trebuia, de la ace de cusut până la avioane de linie, însă calitatea lăsa mult de dorit. Se cerceta, dar se și fura. Foarte multe dintre produsele cercetării românești erau reprezentate de furt de patente sau măcar de inginerie inversă, cum a fost și cazul supercamionului DAC 120 DE.
Când vorbim despre cercetarea românească, nu putem ignora un trecut întunecat care a lăsat urme adânci și încă ne mai bântuie. În perioada comunistă, ceea ce numeam „cercetare” s-a bazat adesea pe copiat fără rușine – spionaj industrial, inginerie inversă și adaptarea de soluții luate din Vest fără acord sau plată. Nu se inventa, se adapta și se vindea poporului drept realizare măreață a socialismului, asta ca să nu mai pomenesc de „relocarea ideologică”. Așa am ajuns să producem de toate și să nu fim în stare să exportăm nimic cu adevărat competitiv. Așa s-a născut legenda autosuficienței românești și tot așa s-a îngropat potențialul real al cercetării autentice. Mulți dintre „inovatorii” români erau impostori în toată regula. Preluat schițele publicate în revista „Știință și tehnică”, schimbau ceva diode și amperaje și gata, veneau cu un produs nou. Cine era băiat descurcăreț și punea mâna pe o revistă din Occident om se făcea. De zeci de ani cercetarea românească nu reușește să genereze un produs, o tehnologie, un brevet care să aducă valoare adăugată. Dacă privim la țările cu adevărat dezvoltate, vedem cercetarea ca un motor al economiei, o sursă de locuri de muncă bine plătite și, în primul rând, de progres. La noi, pare o poveste cu fantome; mulți vorbesc despre cercetare, dar nimeni nu-i vede roadele. Ce se întâmplă de fapt? Cum e posibil ca o țară cu atâția oameni talentați să nu poată transforma măcar o parte din potențialul ăsta în ceva concret? Răspunsul e simplu: lipsă de viziune, birocrație sufocantă, interese meschine și un sistem care favorizează mai degrabă menținerea vechilor practici ceaușiste decât schimbarea reală. În ziua de azi cercetarea presupune resurse enorme, pe care statul le alocă, doar că acestea sunt sifonate efectiv în salarii, nu investite în ceea ce înseamnă cu adevărat cercetare.
Salvarea cercetării românești ar putea să vină din mediul privat, însă statul nu ia în calcul această soluție din motive evidente. Cu puține excepții, institutele sunt doar sinecuri unde accesul cercetătorilor cu adevărat capabili este îngrădit. Să ne amintim de somitățile internaționale care au vrut să lucreze la laserul de la Măgurele, dar nu s-a putut pentru că n-au reușit să-și echivaleze examenul de bacalaureat. Ce dacă aveau doctorate pe la MIT, Sorbona și Harvard? Diplomă de bac și dosar cu șină. Dacă n-are dosarul șină… Păi cercetăm sau ne jucăm?
Rezultatul? Cercetarea românească continuă să fie un grotesc teatru de păpuși, cu decoruri somptuoase pe hârtie, dar fără actori care să joace cu pasiune și fără poveste care să captiveze publicul. Banii se duc, dar noi rămânem cu buzunarele goale și cu un viitor în care speranțele de progres se pierd în hârtii, într-un labirint birocratic din care nimeni nu iese câștigător.
