Ani întregi botoșănenii s-au tot plâns de bicicliștii de pe Pietonalul Unirii și, de parcă bicicliștii nu erau de ajuns, în peisaj au apărut și trotinetiștii, care în ultimele zile au reușit să furnizeze la Urgențe un bilanț ca de război. Problema putea fi rezolvată înainte de a deveni agasantă, de către Poliția Locală. E interzis cu bicicleta pe Pietonal? Dăm amendă, să vedem cine mai îndrăznește pe viitor. Nu s-a vrut, așa că pietonii și bicicliștii s-au cam încruntat unii la alții.
Recent, problema a căpătat o oarecare rezolvare, așa că la marginea pietonalului a apărut o dâră de asfalt rezervată celor care se deplasează pe două roți. Zilele astea e vopsită în verde, să fie ceva mai vizibilă, doar că nu asta e problema. Noua problemă e reprezentată de cei care folosesc pista de biciclete fără să aibă în dotare așa ceva. Pietonalul s-a lățit după desființarea insulelor – e drept că la vremea respectivă n-am văzut asta cu ochi prea buni, dar uite că a fost de folos -, însă se pare că unii dintre pietoni au nevoie de și mai mult spațiu pentru a-și desfășura persoana. Omule, ai la dispoziție ditamai pietonalul, de ce te încăpățânezi să-ți deplasezi personalitatea pe banda rezervată bicicliștilor? Să nu spună nimeni că nu știe despre ce e vorba, deoarece trăim de ceva timp în orașul ăsta și s-a tot vorbit despre pista de bicicliști de pe Pietonal. Pur și simplu e vorba de comoditate (și altceva). De ce să faci doi pași în lateral și să lași liberă pista de biciclete? Și, de parcă nu ar fi de ajuns, „comozii” ăștia sunt și foarte sensibili. Nu toți, dar foarte mulți sar cu gura dacă cineva le atrage atenția că circulă pe suprafața necorespunzătoare. Nesimțirea e o explicație cât se poate de evidentă pentru comportamentul lor, dar n-o să accepte asta în veci. Cu câteva zile în urmă niște femei stăteau la taclale pe pistă. Le mai claxonau bicicliștii și trotinetiștii, se dădeau la o parte să le facă loc, le spuneau ceva de dulce, apoi reveneau pe vechiul amplasament. Acolo se simțeau ele mai bine, mai ales după ce-i spurcau verbal pe cei care le „deranjau”.
În zona autogării Priscom s-a mutat trecerea de pietoni. Vechea trecere a fost ștearsă, s-a făcut semnalizarea corespunzătoare, dar mulți încă mai traversează pe unde traversau odată. Un cetățean, luat la rost de șoferul care a frânat de i-a rămas jumătate de cauciuc pe asfalt, i-a replicat „Eu știu că aici era trecerea, pe aici trec”. Mentalitate, frate, mai ceva ca laserul.
Comportamentul ăsta sfidător nu ține nici de lipsa informației, nici de vârstă sau educație. Ține de încăpățânarea de a nu vrea să te adaptezi. De a considera că regulile sunt pentru fraieri sau, cel mult, pentru ceilalți. Aceeași atitudine care face ca oamenii să oprească „doar două minute” pe interzis, să parcheze pe trotuar „că n-aveau unde” sau să urce în autobuz fără bilet „că merge doar o stație”.
Asta e marea problemă a spațiului public românesc: nu lipsa de infrastructură, ci abuzul asupra celei existente. Nu suntem nici cei mai needucați, nici cei mai săraci, dar avem un soi de încăpățânare toxică de a ne comporta ca și cum totul ni s-ar cuveni, fără să ne pese de ceilalți. Cum spune o vorbă, nu e important dacă am voie, e important dacă mă pot strecura. De-aia, chiar dacă s-ar monta semne luminoase și ar trece un agent de circulație la fiecare colț, tot ar exista oameni care și-ar impune voința personală asupra logicii colective. De ce? Pentru că pot. Sau pentru că nu-i oprește nimeni.
Până la urmă, toate aceste derapaje aparent mărunte – mersul aiurea pe pista de biciclete, traversatul pe unde nu mai e trecere, agresivitatea verbală față de cei care trag un semnal de alarmă – fac parte dintr-un tablou mai larg. Un tablou al delăsării, al refuzului de a accepta că spațiul public e și al celorlalți, nu doar al tău. Dacă nu ne resetăm această mentalitate, o să ne batem cap în cap pe orice metru pătrat de oraș, oricâte piste, trotuare sau semafoare s-ar mai construi.
