Cu frânele trase, spre nicăieri… – Dumitru MONACU, scriitor

Se spune adesea că omul sfințește locul. Se mai spune, mai nou și pe un ton exasperat, că dacă am avea măcar un Ilie Bolojan în fiecare județ, în fiecare minister, în fiecare localitate, partid, serviciu secret sau entitate juridică, altfel ar arăta România. Și nu-i o glumă, nici o hiperbolă. E un adevăr cât o catedrală abandonată în șantier, cu firma de construcții în faliment și cu muncitorii plecați la sparanghel în Germania. Bolojan este, fără îndoială, întruchiparea a ceea ce ar fi trebuit să fie funcționarul public: gospodar, eficient, cu frică de Dumnezeu și rușine de popor. Unul care, culmea, mai și face! Dar – și aici vine problema – cu doar unul ca el nu se face primăvară. Pentru că, în realitatea carpato-dâmbovițeană, reformele nu se fac cu o floare, ci cu o armată de grădinari hotărâți. Iar la noi, în grădina asta de stat, avem mai degrabă dăunători și buruieni. România e o căruță stricată, cu trei frâne trase la maximum: politicienii, sindicatele și Curtea Constituțională. Că deh, dacă tot nu mai are roți, măcar să nu alunece la vale, nu? Să-i luăm pe rând, că-i păcat de tabloul ăsta grotesc să nu-l colorăm cu o analiză concretă pe text. Politicienii noștri, acești actori de duzină ai teatrului național de păcăleală, mimează reforme, vorbesc cu lacrimi în colțul ochilor despre strânsul curelei, dar nu uită niciodată să-și apuce cu două mâini porția de halva de la buget. Îi vezi peste tot, la televizor, în emisiuni, cu figuri preocupate, în ședințe de urgență, la chermeze de partid, în studiouri sau pe holurile instituțiilor. Că în stradă nu prea au curaj să mai iasă! Vorbe grele, promisiuni sforăitoare și, în spate, un singur gând: „să nu se schimbe nimic, că ne pierdem locul la masă”. Sindicatele? Ăștia-s sateliții roșii ai PSD de 35 de ani încoace. Când partidul mamă e la putere, tac mâlc și molfăie. Când altcineva vine la guvernare și îndrăznește să taie din banii nemunciți sau să întrebe de eficiență, pac! apar proteste, pancarte, portavoce și jurnaliști chemați cu duiumul. Îi auzi: „luptăm pentru drepturile muncitorilor”, dar în realitate, ei doar întrețin bolile cronice naționale: nemunca, lehamitea, suveranismul strident. Căci în față urlă pentru popor, iar în spate, își freacă mâinile cu urmașii lui Iliescu la un vin roșu de Cotnari. Cât despre Curtea Constituțională, ce să mai zici? Ăștia au și pâinea și cuțitul, dar tot ei plâng adeseori că n-au cu ce se șterge pe mâini. De fiecare dată când se pune pe masă o lege care le-ar atinge pungile doldora, o resping cu un aer grav, de parcă tocmai au salvat democrația. Le e frică de reformă ca dracului de tămâie. Așa se face că pensiile speciale, indemnizațiile nemăsurate, sinecurile aurite – toate rămân la locul lor, nestingherite. Iar când vine vorba de dat afară oameni din aparatul bugetar, tot ei vin și zic: „nu se poate, n-a respectat procedura, reangajați-l și dați-i și retroactiv drepturile bănești”. Și uite-așa, cu legi strâmbe și magistrați orbiți de propriile privilegii, România se rostogolește spre absurd. Despre recuperarea prejudiciilor din marile tunuri… ce glumă proastă! Judecătorii n-au avut și n-au nici acum vreo prioritate în a urmări banii furați. Că așa e când ești plătit regește de un stat prost și slab: nu te doare decât de ce-ți intră ție în cont. Așa că, revenind la oile sau, mă rog, la animalele noastre, ne trebuie o armată de Bolojani. Pe toate palierele. Și pe plan local, că degeaba strălucește Oradea dacă Botoșaniul e sub ceață. Am avut o speranță când a venit Iftime la pupitrul Consiliului Județean? Și cum să nu ai când un om de afaceri respectabil care părea să aibă mână de gospodar sadea, a preluat hățurile județului. Dar ce să vezi? Nouă luni au trecut și n-am primit nici măcar ecograful promisiunilor. Suntem ca la maternitatea botoșăneană, adică nu mai avem aer, frate! Nicio restructurare, nicio investiție serioasă, nici măcar un drum peticit mai cu simț de răspundere. La CJ, ceasul pare că s-a oprit odată cu mutarea Luceafărului în vecinătatea eternului „mai vedem”. La Primăria municipiului e și mai ciudat. Singura mișcare mai de Doamne-ajută a venit tot din zona juridică: condamnare cu amânare, care e cam ca țuica fiartă pe caniculă adică nici cal, nici măgar. Iar în rest? Păi da, avem o „inovație” urbanistică, o pistă de bicicliști trasă fix pe pietonal, că doar era prea simplu să fie făcută cum trebuie. Estetic, arată a sfârșit de lume, practic, e bună doar pentru accidente. Concluzia? Una singură, dureros de clară: n-avem cu cine, bă! Să ne descurcăm fiecare cum putem, că de la stat, reformă nu vine. Și când o să vină, dacă o să vină, probabil va fi prea târziu. România nu se mai târăște. România, cu frânele trase și căruța stricată, s-a înfipt cu botul în prima bălărie și acolo stă. Și nu, nu visăm un miracol. Bolojan e unul singur și probabil va fi eliminat și redus la tăcere. Procesul deja se află în plină desfășurare…