Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de reforme bugetare, simt că m-a pălit o ciocănitoare-n ceafă. Și asta pentru că în România, orice tentativă de tăiere a risipei este întâmpinată cu un cor de vaiete, suspine, înjurături, avertismente apocaliptice și, invariabil, cu câte un „da’ noi ce facem acu’?” Guvernul Bolojan, despre care mulți zic că s-a născut cu securea reformei în mână, încearcă – timid, dar determinat – să taie din cheltuielile bugetare. Și ce să vezi? Nici nu a deschis gura bine despre desființarea unor posturi de viceprimari prin comune cu populație mai rară decât autobuzele de noapte din Darabani, că a și apărut corul bocitoarelor instituționale. Să luăm exemplul nostru drag și de suflet, județul Botoșani. Două comune, Adășeni și Dimăcheni, ar putea rămâne fără viceprimari. Și s-a ridicat imediat, precum căpușa din iarba verde, ideea catastrofei: „Vai, dar dacă primarul nu e valid, ce ne facem? Se instalează vidul de putere! Se rupe fibra administrației! Dispare civilizația!” Hai, domnule! Să fim serioși! Dacă primarul, Doamne ferește, pățește ceva, nu s-o sfârși lumea! Poți detașa temporar un viceprimar dintr-o comună apropiată, că doar n-o fi frontieră sau marele zid chinezesc între Adășeni și Havârna ori între Dimăcheni și Știubieni! Ce, viceprimarii or fi niște delicatese perisabile, care nu pot fi transportate pe distanțe scurte? Sau poate s-au înrădăcinat în scaun precum buturuga-n pădure? Nu se vrea reformă, se vrea menținerea privilegiilor! Că doar ce e mai dulce decât un post călduț, cu parai la sfârșit de lună, zero responsabilitate reală și maximă autoritate pe holul primăriei? Dar să nu ne limităm la viceprimari. Să ne uităm și la burse. Căci, zice lumea, se vrea și acolo o raționalizare. Imediat au început bocetele: „Copiii noștri rămân fără bani!” Și, când colo, despre ce vorbim? Despre niște burse care, în multe cazuri, sunt mai degrabă stimulente pentru frecvență la ore decât pentru performanță. Să ne amintim puțin: pe vremuri, în ciclul primar și gimnazial, nici nu existau burse, iar la liceu, o clasă de 30 de elevi avea vreo 4-5 bursieri și nu oarecare. Erau premianți cu coroniță, nu „elevi mediocri cu drepturi”. Și, cu toate astea, se făcea carte, nu glumă! Azi avem burse, afterschool-uri, table și tablete inteligente, laboratoare cu proiectoare și, paradoxal, numărul analfabeților funcționali crește de la an la an. De ce? Pentru că avem un sistem în care recompensăm prezența, nu performanța. Ca și în instituțiile statului, de altfel, unde marea performanță se traduce prin semnarea la timp a condicilor de prezență! Pentru că prea mulți dascăli intră în clasă pentru salariul „bunicel” și ies cu gândul la rata de la bancă sau la faptul că anul acesta, din cauza austerității, nu vor mai vedea azuriul întunecat al Mării Negre. În rest, pasiune, vocație, implicare? Ca într-o poezie proastă: au fost, dar s-au pierdut pe drum. Sigur, nu toți. Dar suficienți cât să tragem linie și să vedem că sistemul scârțâie. Și când încerci să-i strângi șuruburile, imediat apar strigătele: „dictatură!”, „austeritate!”, „se distruge învățământul!”. Nu, dragii mei, nu se distruge nimic. Se încearcă repararea a ceva ce a fost abandonat, a ceva ce a fost lăsat în paragină ceva ce…„merge și-așa!” Și hai să fim și mai limpezi: în România, fiecare cârcotaș care pierde bani, fie el viceprimar de comună cu 1.200 de suflete sau părintele unui elev cu media 6, devine instant opozant înverșunat al oricărei reforme. Ba mai mult, i se alătură și opozanții politici, care nu ratează nicio ocazie de a specula emoțional și electoral orice decizie dureroasă, dar necesară. Iar în fața acestei gălăgii, ce-ar trebui să facă guvernanții? Foarte simplu! Ce a făcut broasca din poveste! Cea care, surdă fiind, a urcat în vârful turnului fără să audă cum îi strigau ceilalți că „nu se poate”, „e imposibil” sau „vei cădea”. Surzenia ei a fost salvarea. Așa și acum: dacă Bolojan și ai lui nu se închid fonic la ureche, vor rămâne prizonieri într-o țară în care toți vor reformă, dar nimeni nu vrea să-i fie atins buzunarul sau interesele, or așa ceva nu prea e cu putință. Însă, atenție mare: sacrificiile cerute celor de jos trebuie să fie însoțite de sacrificii și la vârf. Pentru că dacă omul simplu vede că el pierde burse, subvenții, bani din coșul zilnic, funcții sau altele, iar baronii locali, magistrații, directorii de regii și parlamentarii își păstrează pensiile speciale mai mari decât leafa președintelui și sporurile de stres pentru pixuri uzate, atunci toată reforma devine o glumă proastă. E vremea așadar de tăieri, de strâns cureaua, dar nu numai pentru pălmași. Principiul de obturare a spărturilor din barca găurită numită România ar trebui să guverneze întreaga societate. Să vedem și noi un „îmbuibat” fără șofer personal, fără protocol la masă, fără pază la birou! Să vedem și noi un magistrat care nu mai folosește roaba atunci când i se aduce pensia! Abia atunci vom ști că broasca este pe drumul cel bun către vârful turnului. Și poate, cine știe, poate după redresare (căci va veni și clipa aceea, sunt convins!) România va învăța, în sfârșit, să nu mai croșeteze privilegii în buzunarele găurite ale bugetului.
