Nu e deloc întâmplător faptul că grosul măsurilor de austeritate lovesc în Educație. Poate puțin surprinzător, în condițiile în care situația în care a ajuns România este cauzată mai ales de lipsa de preocupare pentru acest domeniu vital, dar neglijat cu o inconștiență de-a dreptul criminală. Nu mă așteptam la o nouă repriză de „România educată”, dar nici chiar în halul ăsta.
Băieții veseli de la butoane au ajuns la concluzia că bugetul se poate redresa mai ales prin tăieri drastice de la Educație. Nu doar că Educația nu a primit nici anul acesta procentul legal din PIB, dar nici nu va primi și din ce i s-a dat i se va lua. Cum anume, e cam greu de spus, deoarece rețeaua școlară și vacantarea posturilor s-a făcut deja pe „legea veche” – să-i spunem așa. Ori din toamnă se pune problema creșterii normelor didactice de predare și a numărului de elevi la clasă. Încetul cu încetul, ajungem la treizeci și șase, poate chiar patruzeci de elevi în clasă, cum era pe vremea lui Ceaușescu. Se vorbește de comasări de școli la sate, dar nu și despre microbuzele care să faciliteze deplasarea elevilor. Pe drumurile patriei încă mai sunt de văzut microbuze achiziționate pe vremea guvernării Tăriceanu, ceea ce nu e în regulă deloc, deoarece din cele mai multe curg tablele la modul cel mai propriu, deci ioc mijloace de transport. Dacă analizăm lucrurile lucid, vedem că achiziția unui microbuz, mentenanța, combustibilul și restul consumabilelor la care se adaugă salariul șoferului (presupunând că se găsesc șoferi profesioniști dispuși să presteze pentru salariul pe care-l poate ministerul oferi) costă mai mult decât menținerea unei școli primare cu clase simultane din vreun cătun uitat de lume. Și nu e firesc ca un microbuz să asigure transportul copiilor din șapte sate; nu e uman să trezești copiii de clasă pregătitoare la cinci dimineața pentru că la șase vine microbuzul. Dacă statul nu poate asigura condiții decente de transport – adică elevul să plece de acasă cel mai devreme la șapte jumătate și să revină cel mai târziu la ora doisprezece jumătate – comasarea nu se prea justifică. Știu mulți elevi care pleacă de acasă de la ora șase și ceva și revin pe la șaisprezece.
E nevoie de tăieri, desigur, dar ar fi mai bine să se înceapă cu risipa numită „Laptele și cornul” și ce se mai poate. Prea mulți elevi se bulgăresc efectiv cu cornurile plătite de stat, iar în multe cazuri calitatea laptelui lasă de dorit, așa că ajunge la coșul de gunoi. Masa caldă, care în multe situații s-a transformat în altceva, consumă resurse importante, deși foarte mulți copii aruncă efectiv mâncarea. Laptele, cornul și masa caldă alocate unui elev, adunate la un loc, însumează lunar mai bine de o bursă din aia pe care ministerul vrea să o taie. Există, desigur, copii care fac parte din familii vulnerabile, dar avem servicii sociale care ne costă, doar că asta nu se prea vede. Ajutați familiile respective, nu risipiți banii prin astfel de programe.
Prin urmare, este de unde tăia, dar se merge pe varianta mai comodă. Sindicatele din Educație au dovedit de-a lungul timpului o obediență de-a dreptul criminală și i-au tot vândut pe profesori. Să ne amintim doar că ultima grevă a fost închisă de sindicate, nu de dascăli. Foarte probabil, acele concedii fără plată de o săptămână pe lună îi vizează pe profesori, iar pentru asta cadrele didactice trebuie să mulțumească mai ales celor care le „apără” interesele. Și poate că e cazul să observe că ministerul nu este doar al Educației, este și al Cercetării. Iar de la Cercetare nu se prea taie pentru că – nu-i așa? – avem nevoie de Cercetare. Avem nevoie ce Institutul de Cercetare a Istoriei Levantului, că doar n-o trăi Emil Constatinescu doar din pensie. Și de Institutul Revoluției Române, că Iliescu a spus că vrea să moară sărac, dar doar a spus. Depozite de pile și sinecuriști care, iată, vor fi protejate, deși majoritatea institutelor nu produc decât fluturași pentru salariu. În timp ce ministerul irosește bani pe sinecuri și pile de partid, adevărații beneficiari – elevii și profesorii – sunt lăsați să se descurce singuri în colapsul sistemului. Până când vom înțelege că investiția în Educație nu e un lux, ci o necesitate vitală, România va rămâne prinsă în cercul vicios al subdezvoltării și ignoranței.
