Cât de necesară era creșterea TVA de la 19 la 21%? Cei care vor să cauționeze actualul guvern spun că este o soluție de urgență, pragmatică, menită să aducă la buget câteva miliarde de euro în 18 luni și că fără această măsură țara ajunge în retrogradare de rating, creșterea costurilor de împrumut și în incapacitate de a finanța cheltuielile sociale și salariale. Se putea evita creșterea birului? Categoric, da. Dacă reformele de colectare TVA și de reducere a cheltuielilor statului ar fi fost aplicate rapid și eficient. Dar așa ceva necesită timp, capacitate instituțională și coagulare politică, iar actualul guvern nu le are. Și cred că nici oricare altul, în locul lui.
Rezultatele nu vor fi cele așteptate. În afară de faptul că deja avem una dintre cele mai crunte impozitări din lume, zeci de mii de firme mici și mijlocii își vor restrânge afacerile sau se vor închide, consumul general va scădea drastic – ceea ce înseamnă că baza de impozitare se va reduce, va crește inflația, se va devaloriza leul iar investițiile vor fi reduse. Programele pentru dezvoltare locală, care sunt cele mai apropiate de cetățeanul obișnuit, vor fi suspendate în mare parte, cu excepția celor aflate în stadii finale de execuție.
Asta cu toate că Regiunea Nord-Est, cea mai săracă zonă a Uniunii Europene, are în continuare o dependență acută de programele naționale și europene de investiții pentru a ieși din cercul vicios al subdezvoltării. Programul Anghel Saligny, cu accent pe infrastructură – drumuri, apă, canalizare și rețele de gaze – a fost trecut pe linie moartă. Doar proiectele aflate într-un stadiu avansat mai primesc finanțare. Restul sunt suspendate sau amânate. În Neamț, rata de contractare a proiectelor din Saligny este de 40%, Vaslui – 43%, în timp ce Iași și Suceava au depășit 60%. Diferența? Capacitatea administrativă și, poate, influența politică. În Botoșani, mai multe primării din zona rurală vor pierde finanțările pentru rețele de apă sau drumuri, în lipsa avansului fizic al lucrărilor. Asta deși în județ una din două gospodării nu este racordată la canalizare și una din trei nu are acces la o rețea publică de apă.
Că așa sunt reformele la noi, încep întotdeauna de jos, de la talpa țării și până să ajungă la domnii din capitală se fâsâie de tot. Pentru șefii instituțiilor și companiilor de stat impactul nu va fi același cu cel care va lovi familiile oamenilor de rând. Un calcul estimativ arată că în total – gaz, curent, benzină, alimente, haine etc. – fiecare gospodărie va cheltui cam 6-700 lei mai mult față de acum pe strictul necesar. Un 10-12%, nu-i așa? Dar una este să pierzi 12% din 50.000 lei lunar și cu totul altceva este să pierzi aceeași sumă din 5.000 lei. Aceeași politică nediferențiată ca în cazul regiunilor, expus mai sus.
Toate astea pe un stil de conducere care se arăta la început sănătos și dătător de speranțe, dar care, iată, a început să pută înainte de tradiționala evaluare de la 100 de zile de guvernare. Unul dintre cei cinci (!) vicepremieri, Dragoș Anastasiu, a fost implicat într-un scandal de corupție. Aparent doar ca martor, deși DNA susține că în fapt este mituitor-denunțător. Instituțional, executivul a afirmat că acest dosar nu are legătură cu funcția lui actuală. Faptul că Anastasiu nu a fost inculpat penal nu înseamnă că gestul său este acceptabil. El a recunoscut că a acceptat timp de opt ani un contract fictiv cu o inspectoare ANAF, prin care plătea lunar 2.000 de euro pentru „protecție”.
Chiar dacă a considerat-o o formă de autoapărare într-un sistem corupt, realitatea este că a susținut activ o rețea informală de corupție, că a normalizat mita ca mecanism de supraviețuire în afaceri și că a perpetuat un sistem în care doar cei dispuși să plătească pot prospera. Bolojan încă nu l-a demis, dar Anastasiu a anunţat ieri după amiază, în lacrimi, că renunţă la post. În ritmul ăsta, cu inechități grave în reforma administrativă și fiscală, cu corupți printre ei, nu cred să-i mai prindă paltoanele la Palatul Victoria pe membrii actualei echipe guvernamentale.