Maria Pânzaru, centenara record din judeţ, a împlinit 109 ani şi a fost aniversată într-un cadru festiv.
Într-o Românie care îmbătrânește și uită repede, o femeie dintr-o comună din judeţ rescrie definiția longevității. Maria Pânzaru, din Durneşti, a împlinit 109 ani. O viață cât mai bine de un veac, trăită cu răbdare, muncă și suflet curat.
Sătenii, rudele și reprezentanții autorităților locale s-au adunat ieri în gospodăria sa modestă pentru a-i aduce un omagiu. Printre râsete, lacrimi și povești de demult, Maria a fost sărbătorită ca un simbol al satului românesc autentic. „Este un eveniment cu dublă aniversare, adică o aniversăm pe bunica la 109 ani. Dar este cea de-a 10-a aniversare pe care o organizăm noi primăria, pentru acest eveniment important. Este o mândrie pentru comuna Durneşti, pentru locuitori. Bunica este destul de vioaie pentru vârsta ei, iar fiica sa, la 88 de ani zici că are 60. Treaba-i bună, va fi probabil longevitate și dincolo”, spune Vasile Sasu, primarul comunei Durneşti. Bunica Maria este pensionară de 49 de ani, adică din 1976.
„Să dea Dumnezeu sănătate cui m-a adus înapoi la ţară”
În ciuda vârstei, bătrâna este încă lucidă și plină de replici savuroase. Îi știe pe toți din sat și e la curent cu tot ce mișcă. „Dumneaei, de când o ştiu întotdeauna au fost foarte activă, bineînțeles, avea un calm, dar era foarte, foarte activă. Deci nu avea stare deloc. Angajaţii primăriei coseau şanţurile, şi dumneaei le făcea observaţie că nu au tăiat bine şi a mai rămas buruiană”, a spus amuzat primarul comunei.
Iarna, bătrâna este luată la Iași, unde locuiește cu fiica ei, dar spune cu amărăciune că traiul „la bloc” e o formă de „moarte lentă”. „Pe o bucățică, așa stai. Aici e frumos. Aici baţi parul, ai pământ. Să dea Dumnezeu sănătate cui m-a adus înapoi la ţară”, oftează bătrâna.
A prăşit şi la peste 100 de ani
Fiica sa, Virginia, în vârstă de 88 de ani, pare la rândul ei făcută din același aluat. Cu zâmbet blajin, povestește despre secretul longevității mamei. Doamna Maria a supraviețuit războaielor, foametei, colectivizării. A crescut copii, a ținut casa, pământul și comunitatea aproape. Până de curând, încă mergea pe jos kilometri întregi pentru a-și lucra lotul. Sapa e încă acolo, sprijinită de perete, martoră a unei vieți de trudă și demnitate. „Când avea peste 100 de ani, o vedeam încă pășind cu sapa în grădină. N-ar fi lăsat-o din mână nici azi, dacă ar mai fi putut”, povestește fiica sa.
Memoria vie a comunităţii
Chiar și acum, la peste 100 de ani, Maria își amintește tot: de la haiducii din copilărie, până la rușii care i-au furat caii în război. „Îmi povestea de Georgică Coroi, haiducul. Și cum în război i-au îngropat o căruță frumoasă să o salveze. Dar au venit rușii și i-au pus alta, urâtă, de-a lor. Zicea că mergea cu sacul cu cartofi la boieri și-i păcălea că-s bombe, să-i dea bani!”, povesteşte Alexandrina Blândescu.
A muncit o viață cu sapa în mână și n-a cerut nimic de la nimeni. „Asta e sapa mea. Cu asta am trăit. Când s-a gătit colectivul, mama mi-a dat pământ și eu singură l-am lucrat”, spune bunica Maria, fără să dea drumul sapei din mâini.
Vecinii o respectă, o iubesc și o consideră „memoria vie” a satului.
O lecție de viaţă
Maria Pânzaru nu are rețete miraculoase. N-a ținut diete, n-a fost la medic săptămânal, nu și-a numărat pașii pe aplicații. A trăit cu rost, cu credință şi cu cumpătare. Tanti Maria nu s-a lăsat niciodată de muncă. Până aproape de 100 de ani, mergea zilnic în grădină cu sapa în mână, iar fiica ei povestește că viața mamei s-a învârtit mereu în jurul simplității și al cumpătării. „Secretul longevității? Calm, credință și mâncare curată din grădină. Carne mânca o dată pe săptămână, în rest doar legume, lactate și ce cultiva ea”, mărturisește Virginia Tănase, fiica doamnei Maria.
Într-o epocă în care uităm, ne grăbim și alergăm fără direcție, o femeie de 109 ani ne amintește că adevărata viață nu se măsoară în ani. Ci în rădăcini. În povești. În simplitatea cu care alegi să trăiești – zi după zi, până când și timpul învață să aibă răbdare cu tine. „Bunica spunea că noi nu știm să trăim în zilele noastre. Ei mergeau înainte, aveau pământ, avea o căruță cu cai, mergeau pe deal, mâncau dimineața acasă. După ce porneau, mergeau şi prăşeau până la 12. Atunci se așezau la masă, mâncau, și se băgau sub căruță la umbră, dormeau o oră, iar după aceea se apucau de treabă până spre seară. Noi nu facem așa ceva, noi tragem ca boul în jug. De dimineaţă până seară, să termin azi”, mai spune Alexandrina Blândescu.
