Astăzi, când Iliescu e istorie, îmi voi exprima public câteva gânduri și păreri despre ce a însemnat această piază rea pentru România secolului XXI. Pe toată perioada priveghiului (bine, la ce fel creștin era răposatul, această formă de omagiere și respect a fost efectiv pierdere de vreme!) am încercat să nu fiu nici acid și nici malițios în postările mele de pe rețelele de socializare, întrucât sunt mânat de convingerea că orice om aflat pe catafalc trebuie tratat cu o oarecare decență. Este adevărat, Iliescu a plecat de pe lumea asta cu un camion, dacă nu cu un vagon de păcate. Multe dintre ele de neiertat. Dar atâta timp cât mortul este întins pe masă, nu se cade să fie bălăcărit în fel și chip. Tăcerea totală ar trebui să fie unica formă de tratament până la coborârea sicriului în groapă. După, da, trebuie supus disecției publice pentru că nu fost un nea Ion oarecare, ci președintele României și autorul atâtor fapte și acțiuni negative pentru popor. Singura remarcă pe care am făcut-o a fost una de natură epigramatică: „Adulat, controversat,/Vinovatul fără vină/Trebuia înmormântat/Într-o…mină”. Faptul că Iliescu și-a clădit cariera pe un munte de controverse nu mai este pentru nimeni un secret. Nici măcar pentru acei români încleiați în epoca tătucilor care azi îl consideră a fi fost cel mai bun președinte al României. Parțial, sunt de acord cu poziția lor. Da, ar fi fost un președinte excelent dacă România continua să clădească societatea socialistă multilateral dezvoltată, dacă oamenii și-ar fi dorit un comunism cu față umană, dacă nu schimbam macazul către capitalism sau mă rog, ceea ce azi numim așa. Dar în condițiile în care românii au dorit ruperea cu trecutul comunist, e limpede că nu Iliescu ne trebuia în fruntea nației, ci Rațiu, Câmpeanu sau, și mai corect, Regele Mihai. Din aceste motive am ajuns la concluzia că adepții lui de azi care i-au ridicat osanale și aproape l-au zeificat nu s-au vindecat câtuși de puțin de ciuma roșie numită comunism. Pentru că dacă nici astăzi când realitățile spun una și tu rămâi blocat mental în anul 1990, e clar că ești comunist tataie și nimic nu te mai poate schimba. Din acest motiv am tratat cu un zâmbet amar anumite luări de poziție pro Iliescu. Ce-i drept, e și greu să te dezbari de zeificarea liderilor, când toată copilăria ți-ai petrecut-o sub portretul lui Ceaușescu și toată adolescența sub umbrela FSN-ului. Iliescu a fost pentru unii o prelungire soft a tătucului, o trecere de la cizmarul grobian la pensionarul zâmbitor, cu accent de profesoraș de istorie. Problema e că în spatele acelui zâmbet se ascundeau nu doar manipulări, ci și decizii ce-au amputat democrația românească în fașă. Faimosul „noi muncim, nu gândim” a fost dus la rang de politică de stat. Minerii nu au fost doar „frați de cruce”, ci și bâte cu legitimație. Presa liberă era cât pe ce să ajungă la balamuc. Universitățile au fost călcate în picioare, iar oamenii care gândeau altfel erau catalogați drept „huligani”. Toate acestea sub un președinte care, culmea ironiei, poza în apărătorul pluralismului și al păcii sociale. Nu spun că tot ce a făcut a fost rău. Dar când pui în balanță episoadele negre cu cele, să le zicem, gri, cântarul se înclină dureros. Și nu vorbesc doar de istorie. Vorbesc de oameni. De tineri care au murit în decembrie 1989 și ale căror dosare zac și azi prin sertare. De bătrâni care au aplaudat Revoluția și au sfârșit în bezna tranziției, cu pensii tăiate și iluzii prăbușite. De profesori, ingineri și medici care au emigrat în valuri, scârbiți de mascarada de democrație ieftină și haotică instalată după ’90. Ce-a fost Iliescu, până la urmă? Un comunist reciclat, aruncat în decorul libertății cu manualul de marxism în buzunar. Un oportunist inteligent, care a știut că românul e sentimental și că dacă-i spui „nu ne vindem țara”, va crede că-i aperi glia. Dar în realitate, țara a fost vândută la bucată, începând cu combinatele și terminând cu speranțele. Azi, când tragem linie, vedem ce ne-a costat această alegere. Și nu e vorba de răfuială post-mortem. E vorba de o datorie față de cei care n-au mai apucat să vorbească. E dreptul nostru să facem bilanțul celor care au avut puterea și au folosit-o, în bună măsură, împotriva celor care i-au votat. În încheiere, nu pot decât să constat, cu acea ironie amară care mă mai ține sănătos la cap: Iliescu a murit dar ideea lui de stat – autoritar, paternalist, dublat de lozinci goale – mai respiră, ici-colo, prin Parlament, prin partide, prin mintea unor nostalgici cu fruntea lată și memoria scurtă. Asta da moștenire! Să-i fie țărâna ușoară, dar să nu ne fie nouă memoria la fel. Și fiindcă se poartă concluziile, iaca una cu iz de adevăr istoric: Ion Iliescu a fost omul potrivit… pentru un sistem greșit. A știut să joace pe scena puterii cu sânge rece, mimând modestia și înfășurându-se în steagul democrației doar cât să păcălească un popor vlăguit de decenii de dictatură. Dar în esență, a fost același aparatcic roșu, prizonier al reflexelor ideologice, incapabil să înțeleagă sau să accepte pluralismul, inițiativa privată, libertatea reală. Iar noi, ca nație, am plătit și încă plătim scump această lecție.
