În toamna lui 1995, la puțină vreme după ce am devenit student, a avut loc cea mai amplă mișcare de protest a studenților, finalizată cu o grevă care a durat destul de mult. Și, în timp ce protestam în fața sediului sindicatului CNSLR Frăția din Suceava, persoane de o anumită etate și mentalitate își făceau de lucru prin zonă doar să ne înjure și să urle cu mânie proletară: „La muncă, nu la cerșit”. Pentru că, în opinia celor care l-au votat cu ambele mâini pe Iliescu și i-au aplaudat pe ortaci când deznodau în bătaie studenți și au găsit mașină de scris automată la PNȚ, studenții erau doar o gaură în buget, de aia nu aveau ei pensii mari. Noi muncim, nu gândim, ne mai arunca din când în când câte unul cu pretenții de filozof. Eram studenți, nu produceam încă nimic, prin urmare faptul că eram lipsiți de drepturi era văzut drept ceva cât se poate de normal. De ce să investești în ceva ce încă nu produce? O mentalitate pe care o credeam depășită, dar care se pare că revine în forță. După ce i-a desființat pe profesori susținând că ar trebui să stea la școală opt ore pe zi, dar fără să ofere și condițiile necesare, le-a pus în cârcă toate relele societății, ministrul Daniel David i-a luat în colimator și pe studenți. Păi dacă e reformă, să fie până la capăt. Scuze, austeritate, că reformă de unde?
Revenit în fruntea învățământului în noul guvern, după ce nici în vechiul n-a strălucit, David a găsit soluția genială pentru criza din sistem (și nu numai) pe care tot el a generat-o atunci când a acceptat pentru Educație un buget sensibil mai mic decât cel legal. Mai întâi a crescut din pix normele didactice, acum îi trimite pe studenți la muncă. O combinație de inspirație sovietică și pragmatism neoliberal, exact pe gustul celor n-au dat niciodată prea multe parale pe învățătură. Da, încă mai există astfel de specimene în societatea românească. Bine că le-a tăiat bursele la studenți, că și așa nu muncește. Acesta e nivelul, asta e exprimarea.
Cu o mână ministrul i-a lăsat pe studenți fără burse, iar cu cealaltă le-a întins o lopată. Statul nu mai are bani pentru bursele voastre și voi și așa nu produceți nimic. Ce dacă statul vă spoliază părinții cu tot felul de taxe care nu se regăsesc în investiții? La muncă, șantierele patriei vă așteaptă, că și așa se plâng unii că avem prea mulți muncitori de import. Sacii din depozite nu se cară singuri și nici pachetele nu se livrează prin teleportare. Facultatea e doar un detaliu minor, de care o să vă ocupați printre picături, între două șarje de beton sau în timp ce aștepți în parcare să vină clientul să-și preia pachetul între orele 9 – 17.
Mi-e deja lehamite de mostra de înțelepciune românească cu „Cine are de învățat, învață oriunde și oricum”. Excepțiile nu sunt reguli. Un loc de muncă pe perioada studiilor trebuie să fie excepția, nu regula. În viziunea strâmbă a ministrului educația este un lux, nu un drept. Cine își permite să plătească, să învețe, cine nu, la sapă, la volan sau la betonieră, mistrie în loc de pix și tavă în loc de caiete. Păi așa se învață valoarea muncii, un clișeu rostogolit de orice politician ce nu a muncit în viața lui măcar o zi. David ne tot scoate ochii că nu avem viziune americană. Bine că el are cât să dea și la alții. Declarația lui de avere e ditamai pomelnicul, cu salariu baban plătit de la stat, la care se adaugă tot felul de venituri din alte surse. Consultanță, drepturi de autor, proprietate intelectuală, premii… S-avem iertare, dar pentru douăzeci și șase de mii pe lună, David ar fi trebuit să se ocupe doar de serviciul la stat. E dificil de acceptat că banii din alte surse decât cea salarială au fost produși în afara programului de lucru. Așa cum e dificil să justifice de ce anume a plombat ministerul cu tot felul de consilieri aduși de la universitatea pe care a păstorit-o. Economia la buget de acolo trebuia să înceapă, de la minister, nu din salariile dascălilor și bursele studenților și elevilor.
România educată? Mai degrabă România exploatată.
