Cu peste 30 ani în urmă, David Mustaine, genialul lider al trupei de rock Megadeth, compunea o piesă care s-a dovedit a fi premonitorie. Piesa „Symphony of Destruction” (Simfonia Distrugerii, n.a.) este mai mult decât un cântec heavy metal cu un refren memorabil; ea este o metaforă a felului în care puterea corupe, cum masele pot fi manipulate și cum societăți întregi se lasă conduse spre autodistrugere de către liderii pe care chiar ele i-au ridicat.
Cântecul esențializează felul în care masele dau puterea unui om obișnuit, care ajunge apoi să se creadă zeu și să conducă lumea spre ruină. Această imagine artistică devine o oglindă tulburătoare a realității politice din România, unde oameni ridicați la putere de speranțele electoratului sfârșesc prin a-și uita promisiunile și a acționa în interes propriu. În versuri, autorul face referire la povestea fluierașului care a scos șoarecii din oraș cântându-le. Aidoma la noi, fluierașii politicii românești cântă melodii populiste, iar cetățenii dansează ca niște marionete pe o simfonie a distrugerii.
În această partitură apăsătoare apare uneori câte o voce singulară, care nu se încadrează în corul vechilor structuri. Ilie Bolojan, cu bune și cu rele, este un astfel de exemplu. El nu este un zeu, ci un om. Și este singur. În spatele său nu se află un front de susținere solid, ci doar alianțe conjuncturale cu îmbuibații fostelor regimuri corupte, care nu au niciun interes real pentru reformă. În fața sa se ridică opoziția naționalistă, interesată doar să-l elimine pe reformist pentru a-și impune propria agendă. În acest joc al intereselor, ambele tabere se pot uni oricând, cu singurul scop, acela de a scăpa de cel care tulbură status quo-ul.
Reformele pe care le propune sau le aplică Bolojan nu sunt toate originale – unele sunt idei dezvoltate din experiența proprie, altele preluate din modele externe. Unele au efecte benefice, cum ar fi restructurarea aparatului de stat și reducerea cheltuielilor bugetare, esențiale pentru a opri hemoragia de resurse publice. Alte măsuri, precum creșterea taxelor care apasă pe umerii cetățenilor, riscă însă să repete aceleași greșeli pe care cântecul distrugerii le denunță: sacrificarea maselor pentru a întreține o mașinărie politică și administrativă care nu se schimbă cu adevărat.
România de azi seamănă izbitor cu tabloul sumbru din piesa trupei Megadeth. Cetățenii, prinși între iluzii electorale și realități economice, dansează pe sforile trase de grupuri de interese, incapabili să iasă din ritmul impus de „simfonia” corupției și a compromisurilor. Fluierașii fermecați cântă pe mai multe voci – unii cu accente naționaliste, alții cu promisiuni reformiste, dar toți încercând să-și asigure controlul asupra mulțimii.
Și totuși, la fel ca în versul „A peaceful man stands tall” („un om pașnic se ridică”, n.a), există încă speranța ca oamenii simpli și pașnici să rămână demni în fața acestei simfonii a distrugerii. Societatea civilă, alegătorii responsabili, vocile independente din presă sau administrație pot fi contrapunctul necesar pentru a opri cântecul fals al distrugerii și a începe o altă partitură – una a construcției, a responsabilității și a demnității.
România de azi trăiește între două partituri: cea a distrugerii, cântată de corul vechilor și noilor manipulatori, și încercările fragile ale unor lideri solitari de a aduce alt ritm. Nimeni, până acum, nu a fost capabil să compună o „simfonie a renașterii”. Prețurile la utilități s-au dublat, la apă și hrană au crescut cu mult peste rata inflației. Cu toate astea, luările de poziție constructive – și sunt destule, din partea specialiștilor – nu am văzut să aibă reverberații sociale de amploare. Și nici nu cred că vor avea, în viitorul imediat. Oamenii simpli nu mai protestează, ci fug. Mai degrabă cred că vom fi martorii nefericiți ai unui nou val de imigrație.
