La timpul potrivit, l-am votat pe Emil Constantinescu cu amândouă mâinile și atunci când a fost declarat învingător am crezut sincer că, în sfârșit, am scăpat de Iliescu și de comunismul lui cu față umană. N-am fost singurul; a fost un moment de efervescență națională ce nu s-a mai repetat și, la cum arată spectrul politic, nici nu o să se mai repete vreodată. Convenția Democrată, cheia e la tine și cei 15000 de specialiști care încă mai sunt motive de bășcălie la adresa defunctului PNȚ și a fostului președinte Constantinescu. Pentru că asta s-a întâmplat cu Constantinescu. A virat de la speranță la caricatură jalnică și cei patru ani de președinție s-au transformat într-o cruntă bătaie de joc. N-a fost chiar așa de turist ca Iohannis – poate pentru că a prins numai un mandat și acela de patru ani –, dar nu se poate spune că nu a călătorit. Chiar și în cel mai glorios moment al prestației sale s-a acoperit de ridicol – îl mai țineți minte când alerga după mașina lui Bill Clinton?
Constantinescu a dezamăgit cumplit din prima până în ultimele zile de mandat, atunci când a anunțat că nu mai candidează lăsând cale liberă pentru revenirea lui Iliescu. Așa ticălos și nevolnic cum se dovedise, l-aș fi votat încă odată, numai să nu văd cucuveaua la Cotroceni. Fără doar și poate, Emil Constantinescu a avut o contribuție decisivă la împlinirea deplină a viselor lui Iliescu.
După ce a eșuat jalnic ca președinte, trăgând după el o țară întreagă, Milică a devenit o prezență foarte discretă. Din când în când mai presta pe la televiziuni, mai pe la o preluare de mandat, zi națională și cam atât. Nemulțumit cu pensia pe care o are, s-a apucat să-și facă rost de sinecură. Ce-i drept, a muncit pentru ea, așa că abia în 2017 a înființat Institutul Levantului, o chestie care nu produce nimic, dar există și toacă bani. Ce treabă are geologia cu istoria Levantului? Cam tot atâta câtă a avut Constantinescu cu președinția. Apropo, ce treabă are „Lumea post-pandemie între război și pace” (maculatură publicată de institut) cu Levantul?
Ultima declarație de avere a fostului prim geolog al țării accesibilă publicului e pentru 2020, când doar pentru jumătate de an de „președinție” la Institutul Levantului a încasat peste cincizeci de mii de lei. O sută de mii și mai bine pe an, cum ar veni; chiar nu-și permite țara să plătească o valoare ca Emil? Cred că nici Milică nu știa ce face pe la Institut, dar uite că s-a bășicat urât de tot când a aflat că s-ar putea să rămână fără sinecură. E atât de furios că a ieșit din conul de umbră în care s-a refugiat și amenință cu procese și ce mai poate pe cei care vor să-l lase fără institut. Fără bani, mai exact, că la ce produce institutul Levantului, e clar că nu se omoară prea mulți cu activitatea pe-acolo.
O sinecură grasă, cu titlu pompos și activitate zero, fix ce știe să facă mai bine Constantinescu: să existe degeaba și să consume resurse. Asta e performanța lui supremă, să transforme ratarea în carieră și să rămână conectat la bugetul public, chiar și după ce a băgat țara în șanț. Institutul Levantului e dovada vie că în România poți rata spectaculos și totuși să fii premiat pentru asta. Să nu uităm, Milică a plecat de la Cotroceni plângând că „a fost învins de structuri”. Nu, domnule Constantinescu, nu te-au învins structurile, te-ai învins singur prin lipsă de coloană vertebrală, prin lipsă de viziune și printr-o jalnică dorință de a fi băiat bun cu toată lumea. De asta ești azi doar o glumă amară a istoriei recente, iar singura ta moștenire e faptul că l-ai readus pe Iliescu la putere, servindu-i cadoul vieții lui pe tavă. Asta e contribuția ta la democrație. Și în loc să-ți vezi de pensia ta liniștită și de rateurile tale, te-ai gândit că țara îți mai datorează ceva. Nu, domnule profesor ratat în politică, România nu-ți datorează nimic. Tu îi datorezi României patru ani pierduți și încă o șansă ratată de a ne smulge din mocirla comunismului. În loc de președinte reformator, ai fost doar un intermezzo penibil între două mandate ale lui Ion Iliescu.
Asta e imaginea ta în istorie: o notă de subsol, o pauză între două reprize ale aceleiași tragedii naționale.
