Pe 23 septembrie 1900, a decedat la Botoșani, la vârsta de 90 de ani, Nicolai Sofian, unul dintre marii proprietari, care a lăsat o avere colosală, destinată înființării de școli pe moșiile ce le-a avut și altor acte filantropice. Executori testamentari fuseseră numiți Ștefan Nei, Ion V. Агарu și Alexandru Calimachi.
După decesul lui Nicolai Sofian, tribunalul local a dispus aplicarea sigiliilor. Locuința a fost desigilată în prezența unui magistrat, a doi dintre executori – Ștefan Nei și Ion Arapu, a nepotului defunctului și a altor vreo 15 persoane. Un gest necugetat de a sustrage din bunul lăsat de Nicolae Sofian îl va determina, probabil, pe Ion Vasile Arapu să se retragă din Botoșani: „…nepotul defunctului a surprins pe epitropul Arapu, că băga în buzunarul pantalonilor un fișic cu monede – probabil napoleoni – pe care-i sustrăsese din lada de fier, cu intențiune de a și-l apropia pe ascuns.
Furios, ca un leu, nepotul defunctului striga, în gura mare, la d. Arapu: «tâlharule, lasă banii», și-l ținea încleștat de mâna în care avea fișicul.
- Al. Kalimachi, cel de-al treilea epitrop, aflând despre acest fapt, a sesizat parchetul care a început cercetările, interogând pe d. Arapu și ascultând” martorii („Constituționalul”, nr. 3272, 11 octombrie 1900, p. 3). Procesul a fost urmărit cu interes și reflectat în detalii în presa vremii. Într-un final, reală sau inventată fapta, după o lungă cercetare dosarul a fost clasat.
Se aștepta ca Ion Arapu să le intenteze o acţiune pe motiv de calomnie domnilor Calimachi şi Nei și să-i provoace la duel. Un duel va urma negreșit, însă nu între Ion Vasile Arapu și Alexandru Callimachi, ci, peste ceva timp, între ultimul și fiul celui dintâi – inginerul Ion I. Arapu, care devenise executor testamentar al filantropului Sofian și administrator epitrop al averii institutului de bătrâni din Botoșani, alături de Al. Calimachi (conservator), Zarifopol („liberal nemulțumit”). Toate numirile în administrația institutului fuseseră făcute de Calimachi și Zarifopol (care dețineau majoritatea), fapt care nemulțumise pe Arapu. Cu prilejul adunării generale, Arapu nu a ezitat să-și exprime nemulțumirea, acuzând de incorectitudini, dar neprezentând dovezi. Calimachi l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Decedatul d-tale tată, pe cînd era la eforie, a săvîrșit incorectitudini și oricînd pot preciza aceasta cu acte. Chiar și contra, d-tale am primit numeroase plângeri că iei mită” („Adevărul”, nr. 7982, 10 decembrie 1911, p. 2). Ion Arapu – în tradiția familiei – i-a tras lui Callimachi două palme. Și tot în tradiția familiei a urmat o ieșire pe teren. „S ’au schimbat patru gloanțe, fără rezultat. Adversarii nu s ’au împăcat. Martorii dlui Arapu au fost dnii Nicu Enășescu și Goilav, iar colonelul Botea și Silion din partea dlui Callimachi” („Voinţa Naţională”, nr. 7901, 9 decembrie 1911, p. 2). Iar așa cum adversarii nu s-au împăcat, au urmat declarații din ambele părți. „Primesc a ne explica azi în fața publicului, pînă vom ajunge – dacă, o va bine-voi – să ne explicăm complet, mîine, în fața justiției. Natural că aci nu mai încape invective, nici violențe, ci dovezi reale, serioase, convingătoare. Îl aștept, pe acest teren”, anunța într-o scrisoare deschisă Ion Arapu („Adevěrul”, nr. 7991, 11 decembrie 1911, p. 3). Prințul Callimachi era vicepreședinte al Senatului, Ion Arapu – absolvent al L’École Centrale des Arts et Métiers din Paris, inginer șef al Societății Generale de Gaz și Electricitate din București, profesor la Politehnică.
Pe fostul senator și prefect de Botoșani, Ion Vasile Arapu, care deținea, ca proprietar, în Botoșani, Leverda (Leorda), Dragomireștii, Costineștii de jos și Ranga, îl aflăm însă, pe la 1901, proprietar al băilor Bălțătești din Târgu Neamț, pe care le administrează, ajutat de fii săi: Richard, Grigorie, Mircea și Constantin. Băile obținuseră Medalia de aur la expoziția universală din Paris din 1901 și aveau în structura sa: băile calde, clorosodice, iodurate și bromurate; izvorul purgativ Cuza-Voda analog cu apele din Karlsbad și Vichy; un stabiliment de pulverizație minerala și inhalație; un stabiliment de Hidroterapie cu dușuri ecoseze, fricțiuni, împachetări și masaje; un stabiliment de duș nazal; o secțiune aparte pentru boli sifilitice. Sezonul începea la 1 iunie și se încheia pe 1 septembrie, iar medic al băilor era doctorul Luca, șef de clinică la Facultatea de medicină din București („Universul”, nr. 165, 19 iunie 1902, p. 2).
Băile vor trece în proprietatea unuia dintre fiii săi – Mircea Arapu – după decesul lui Ion V. Arapu, survenit în 1905: „Din Bălțătești ni se telegrafiază că a încetat din viață Ioan Arapu, fost prefect, senator și deputat de Botoșani, proprietarul băilor Bălțătești și mare proprietar în județele Botoșani și Dorohoiu”, transmitea pe 29 iulie 1905 ziarul „Dimineața” (nr. 534, p. 3). Mircea Arapu avea afaceri și în Botoșani, angajând prin semnături colective, alături de Samuel Last și fratele său, Constantin, operațiunile băncii „B. Moschowitz Bancher” după decesul bancherului Mauriciu B. Moschowitz.
Constantin Arapu va pălmui și el, similar tatălui său, pe cineva, antrenându-se și în dueluri: „Produce senzație faptul că azi, în sala tribunalului de aci, Constantin Arapu a pălmuit pe Eugen Melik, ambii proprietari, iar ultimul și avocat. Motivele sunt de căutat în chestiuni intime. Melik a trimes martori adversarului pe căpitanii Scheletty și Vârnav, iar Arapu și-a constituit martori pe avocatul Nicolae Bibescu și pe Emil Gherghel. Mâne martorii se întrunesc spre a decide”, scria „Universul” (nr. 275, 7 octombrie 1909, p. 5).
Richard Arapu, pentru al cărui spirit meditativ spațiul izolat al Bălțăteștilor se potrivea cel mai mult, va deveni, ca și fiul lui Lupu Zarafu, ziarist, mai puțin cunoscut însă în țara sa. Absolvise, ca și fratele său, inginerul Ion I. Arapu, Școala centrală de inginerie din Paris, dar, spre deosebire de acesta, se orientă spre ziaristică. Având un excepțional fond de erudiție, a lucrat, mai întâi, la „Le Matin” și apoi la „Le Temps”, redactor științific, publicând texte de vulgarizare din domeniile fizicii, meteorologiei, biologiei, geologiei, chimiei industriale, oceanografiei etc. Adunate, textele semnate de Richard Arapu „ar putea forma câteva volume, cari s-ar ceti totdeauna cu plăcere și cu folos. Și ar fi păcat dacă ai săi n-ar aduna o bună parte din studiile și încercările lui răspândite prin diferite publicații periodice și nu le-ar retipări într-o ediție franceză și în traducere românească. Atunci când acest lucru se va face, vor putea afla și cei cari n-au avut norocul să citească foiletonul din Le Temps ce a fost acest neostenit scormonitor, plin de inițiative și de iubire pentru știință”, scria „Adevěrul Literar şi Artistic” (nr. 102, 5 noiembrie 1922, p. 5) despre o posibilitate niciodată împlinită.
La izbucnirea primului război mondial, Richard Arapu, care se afla în Franța, s-a înrolat în armata franceză. A fost numit ofițer de artilerie pe câmpul de luptă, apoi – atașat la misiunea franceză în România sub conducerea generalului Berthelot. Fusese și corespondent al agenţiei „Radio” din Paris, alături de Hamilton Fife de la „Daily Mail”, Donohoe de la „Daily Chronicle”. Împreună cu aceștia și cu ziarişti din ţară, s-a aflat zece zile de front pe valea Jiului. Acolo, „Richard Arapu (…) a provocat la Creasta Cocoşului în prima tranşee şi pe timpul unei lupte de avan-posturi, un bombardament inamic care avea să facă mari ravagii dacă bravul căpitan Dănăricu nu ar fi escortat sub o ploaie de obuze duzina de corespondenţi ai presei.
Pe Creasta Cocoşului inamicul instalase un observator. Ceaţa spărgându-se sub năvala soarelui, chipiul şi uniforma lui Richard Arapu, în prima tranşee, provocă un foc viu al inamicului care deducea probabil prezenţa unor trupe sau ofiţeri francezi combatanţi. Richard era fericit, muzica obuzelor îi plăcea, dar căpitanul Dănăricu era de părere ca bombardamentul expunea în mod inutil prima tranşee” își amintea unul dintre participanții la aceste lupte („Lupta”, nr. 263, 1 noiembrie 1922, p. 1).
Richard Arapu, eminentul redactor ştiinţific al lui „Le Temps”, a fost decorat cu Legiunea de onoare în gradul de cavaler. Cu această ocazie, „amicii săi din Paris i-au oferit un banchet prezidat de d. Paul Painlevé, marele matematician şi fostul preşedinte al consiliului francez, şi la care au asistat cele mai celebre personalităţi din lumea ştiinţifică şi din presa pariziană. D. Arapu a fost mult sărbătorit în discursuri ţinute de d-nii Painlevé, Daniel Berthelot, Charles Nordmann, Georges Claude, Fernand Davis şi Cincinat Pavelescu” („Lupta”, nr. 49, 16 februarie 1922, p. 3). Acestea se întâmplau în februarie. În octombrie 1922, presa anunța decesul lui Richard Arapu, la vârsta de 43 de ani. „Le Temps” publică următoarele: „Funerariile regretatului nostru colaborator Richard Arapu au avut loc astăzi dimineață la biserica românească din strada Jean-de- Beauvais, în fața unui public foarte numeros, public din care făcea parte redacția și administrația ziarului «Le Temps», diferite notabilități din lumea științifică și dintre membrii presei, lume în care Richard Arapu câștigase o simpatie și o stimă unanimă și prețioase prietenii.
Doliul era purtat de către dnii Grigore și George Arapu, frații defunctului și de către d. Russeau, cumnatul său.
După terminarea ceremoniei religioase, cortegiul funebru s-a îndreptat spre cimitirul Montparnasse, unde, în fața mormântului, au rostit cuvântări dnii Emile-Adrien Hébrard, directorul ziarului «Le Temps», Paul Gregorio, secretarul direcției «Comoedia» și Armand Schiller, delegatul Asociației ziariștilor republicani și al Asociației ziariștilor parizieni” („Viitorul”, nr. 4396, 6 noiembrie 1922, p. 4).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
